Bucureşti…2007…cam aştia suntem. Lumea învaţă încet-încet să zâmbească. Suntem înconjuraţi la tot pasul de zâmbete condescendente…aprobatoare, timide, aiurea,…de cele mai multe ori etilice, asta e clar…ca lumina lunii…
Voiam la început să scriu un articol despre drama micului întreprinzător…ieri, în metrou, o femeie tânără cu doi ţânci s-au urcat la Muncii…a fost nevoie doar de o staţie pentru a realiza în ce stare de stres se afla sărmana…iar copiii gângureau absenţi, nepăsători. Ce se întâmplase de fapt? Din cauza caniculei căzuse curentul, aşa că era în mare pericol de a pierde 50 de kilograme de îngheţată. Femeia dădea disperată telefoane la RENEL, soţului şi cunoscuţilor care i-ar putea lua îngheţata. Copiii continuau să se joace pe acolo. Până ce vocea femeii i-a calmat. Destul de categoric şi totuşi cu blândeţe:”Copii, vă rog încetaţi, nu vedeţi că mama are parte numai de nenorociri!”. Câţiva oameni de pe scaune i-au zâmbit femeii. Zâmbete de solidaritate, căci toţi avem parte în viaţă numai de nenorociri…
Cişmigiul, însuşi abundă de artişti ce te portretizează în zece minute. Iar doritorul e forţat să zâmbească în tot acest interval de timp. Puţini rezistă la un asemenea tratament. Cui i-ar plăcea să aibă pe perete, în loc de un surâs uşor enigmatic (efeminat sau de gay – căci lumea în care ne învârtim e plină de controverse) de Ciocondă, un rictus macabru de Stalin…
Se lasă seara. În autobuzul cu care mă întorceam acasă am regăsit încă o scenă interesantă. Câţiva tineri “piliţi” care acostau o groază de pitulici singure. Până aici nimic interesant. Dar modul cum o făceau stârnea involuntar zâmbete pe cele mai mohorâte feţe. Încercuiau domnişoara, iar unul dintre ei ţipa, de parcă ar fi şoptit ceva: “Ai lov dis cantri! Becoz in dis contri there ar mani gud ciks!!!!”Iar ceilalţi la unison: “ARRRRRR!” Iar domnişoara zâmbea de parcă i s-ar fi spus nu ştiu ce compliment…un zâmbet uşuratic la o replică desprinsă din filmele cu Borat, dar fără naturaleţea şi umorul (britanic) al lui Sacha Baron Cohen…
Nu mai spun de cetele de fetiţe de 13 ani care-şi fac veacul prin scările de bloc din Şoseaua Colentina. Fiecare detaliu cât de mic din fizionomia deloc impozantă al unui boschetar mangă le stârnesc râsete stridente…
Într-o lume plictisită, poluată de noxele cu parfum de du-te vino, unii oameni îşi relaxează aşa cum pot muşchii faciali, destul de încordaţi. Şi asta e bine…Trebuie să învăţăm să zâmbim, căci feţele noastre sunt destul de plictisite şi timorate…să zâmbim chiar dacă oraşul nu e exemplul ideal de stand-up comedy…deşi RATB-ul seamănă în unele momente mai mult cu “Vacanţa mare” decât cu “112, Poliţia în acţiune”…
PS: şi mai e ceva…şi bufonii sunt oameni…un zâmbet nu înseamnă neaparat o privire glacială şi nepăsătoare…ăsta e un capitol la care mai e mult de muncit…e bine, totuşi, că piatra de temelie a fost pusă…
Ai lov dis contri. Becoz in dis contri pepăl lărn hau tu smile…
Arrrrrr!!!!
