Update: aşa a început totul…într-o după amiază de iarnă ploioasă… I-Încerc să merg! Problema e că nu am cu cine! Ce trebuie să fac…Sună absurd…Să mă caut prin buzunare, nu găsesc buzunarul, e noapte trebuie să fie două trecute şi nu găsesc ieşirea! Mi-aş dori măcar o secundă de compasiune… Sper să găsesc intrarea. Înăuntru e unu’ care decartează…Doamne cum pute! Vreau să fiu singur!Doar eu, fără nimeni! Mă ascund de divinitate, căci divinitatea e trecătoare … se reflectă în conştiinţa mulţimii. Mi-aş dori să-mi amintesc o rugăciune…Ţin minte, când eram mic mă rugam împreună cu bunica…Amândoi îngenunchiaţi pe covorul moale, verde din sufragerie…Atât de moale, încât de la înălţimea ochilor mei părea un imens gazon…Şi verdele ăla decolorat îl făcea să pară aşa…Lângă mine, bunica îmi ţinea degetele unite. Repetam după ea, aşa în gol, cu vocea tărăgănată…Şi niciodată nu ţineam minte…Şi nu ţin minte nici acum! Ce fatalitate! Ăla a ieşit împleticindu-se…Îmi fac curaj să intru. De ce s-o fi trântit uşa…?Un colţ, singurătate, faptul că respir mă deranjează, dar totuşi nu asta mă deranjează. Un simplu gând, gata! A trecut! Mirosul îmi aminteşte de ceva! Îl port veşnic în mine! Să spun totuşi o rugăciune! Către cine: către cine ar vrea sau ar fi dispus să audă! Sau doar pentru mine! Trebuie să îmi iau o poziţie căci nu-mi simt corpul! Mi-e greu sufletul, foarte greu! Simt că alunec, îmi simt lacrimi calde brăzdând obrazul aspru, îmi curg balele…mă simt rău!Doamne! Mai ajung oare acasă?Pustiu…un singur om în toaleta întunecată… Femeia de la bar freca pe jos în mişcări largi. Din când în când muia cârpa murdară, maronie într-o găleată. Crâşma asta era neobişnuit de mare… Se vede că fusese înainte altceva. La o primă vedere se puteau observa pe tavanul cenuşiu şi plin de igrasie, câteva reglatoare de lumină, desigur, cam vechi şi complet ieşite din uz. Paradoxal, acum lumina palidă era asigurată doar de un neon ce abia se mai ţinea pe perete. Gresia era lipicioasă, plină pe alocuri de urme de ghete pline de noroi. Într-un colţ o sticlă de rachiu spartă… Din ea mai rămăseseră doar câteva cioburi. Atât. În celălalt colţ al încăperii cineva îşi făcuse nevoile, căci se prelungea un fir subţire de urină. Femeia poate nu-l observase, ori poate că era prea preocupată de partea de gresie din apropierea barului (impropriu spus bar, doar o etajeră cu sticle în mare parte desfăcute, iar etichetele lor nu dădeau nici o certificare, nici un semn, erau lipite aiurea pe vinurile şi tăriile contrafăcute, mare parte aduse din Est şi câteva pachete de ţigări tari, uitate pe acel raft de ani de zile). Un miros persistent de mucegai amestecat cu duhoarea spirtoaselor, transpiraţie şi excremente de şobolan se amesteca, e drept în proporţie mai mică, cu mirosul detergentului învechit ce făcea spume în găleata femeii. Aceasta nu observa defel mizeria din colţ şi-şi continua treaba, deşi nu se gândea la nimc, nici măcar nu obseva capătul şorţului bleu şi uzat scăldându-se în voie în apa murdară din căldare.Îşi vedea liniştită de treaba ei, poate că nici nu-l observase pe străinul ce se chinuia în baie, aşa cum am văzut mai sus.Era o noapte urâtă de noiembrie. Prin uşa întredeschisă se conturau fugii mici de zăpadă amestecaţi cu stropi mari şi, judecând după aburul din radiatorul din perete, un frig pătrunzător. Femeii îi răsări ca din senin un gând. De obicei ignora gândurile care-i treceau prin cap şi vorbea puţin. În schimb îşi făcea conştiincios treaba la bar şi tolera relativ uşor meandrele beţivilor aciuiaţi de peste tot. Era foarte scrupuloasă cu datornicii. Ţinea permanent în buzunaul şorţului un carneţel foarte vechi, cu coperte maronii pe care era scrijelit neglijent cu un briceag numele “Lilica”. Nu putem înţelege utilitatea acestei semnături, deoarece nici unul din cei care frecventau barul nu aveau la ei nici o hârtie(doar banii, şi ăia puţini sau deloc), darmite agendă şi puţini dintre ei erau aceia care deţineau vreun act de identitate sau ceva de acest fel. În carneţel femeia trecea cu o rigoare aproape matematică sumele de bani datorate, până la ultimul leu. Avea o mare calitate: reţinea uşor chipurile oamenilor şi îi studia cu mare atenţie, deşi la prima vedere aceştia nu-i spuneau mai nimic. Acum însă ea se îndrepta agale spre baie, intenţionând poate să schimbe apa din căldare. Nu se grăbea câtuşi de puţin şi nici nu avea motive să o facă. Înainte de a intra în baie, a ieşit un minut afară, dar a fost readusă rapid de frigul pătrunzător. Vechea siglă a barului avea forma unui semn de întrebare sub care se balansa în bătaia vântului ceva de genul “Enigma”. De-abia se mai putea distinge, întrucât nu mai rămăsese din structura odată frumos iluminată (ceva gen Las Vegas) decât scheletul, aidoma firmei unei fabrici din vremea Regretatului ajunse în paragină. Era 5 dimineaţa şi primii clienţi veneau de abia când se crăpa de ziuă. Unde mai pui că pe o vreme aşa de mohorâtă nimeni nu se mai încumeta să se aventureze spre cârciumă înainte de a se lumina. Deci intrând în baie şi văzându-l pe om îngenunchiat în faţa vasului de toaletă nu a fost impresionată, dar mormăi printre dinţi cu ură: “Luate-ar dracu de beţiv!” Omul îşi congestionă faţa privind cu ochii spălăciţi şi buzele strâmbe şi livide din care curgea un fir de salivă direct pe cojocul murdar de vomă. Aici mirosul era mai greu, mirosea a rachiu puturos vomat dintr-un stomac şi un ficat mai mult decât suferind. Din chiuveta şubredă din perete, destul de şubredă curse o picătură! Şi încă una! Preţ de jumătate de minut omul era concentrat doar asupra acestui sunet care-i sfredelea creierul şi-i accentua ameţeala.Sunetul era ritmat şi, pentru întâia oară în viaţa lui simţea timpul curgând în ritmul respiraţiei şi a zvâcnirilor cadenţate a pulsului său destul de slab.Era prea lent în gândurile sale, care se învălmăşeau şi în faţa ochilor îi apăreau doar imagini psihopomice, destul de distorsionate, dar totuşi privea cu aceeaşi privire descompusă, aţintită spre crăpătura din tavanul neobişnuit de alb pentru baia unei spelunci ordinare. Colţurile erau pătate pe alocuri de igrasie.Exact în crăpătura din colţ se cuibărise recent un păianjen. De plasa încă proaspătă atârna o musculiţă infimă de oţet, venită probabil din cauza mirosului de mucegai persistent din baie. Înăuntru probabil că erau cu miile. Explicaţia ar fi probabil cantitatea destul de importantă de vin de proastă calitate sau oţetul folosit pe post de odorizant, uneori servit beţivilor nevoiaşi şi invederaţi ca “ciorbă de potroace”. Femeia ieşise de mult din baie. Aţipise pe un scaun cu capul în piept în poziţia birjarului, încă mai ţinea în mână cârpa care, de fapt îi căzuse în poala şorţului său mazac…-Hai la masă, te strig de juma’ de oră! Imaginează-ţi o viaţă de om aşa cum de fapt nu a fost… nu-mi joacă imaginaţia feste, ci pur şi simplu acel om nu prea a trăit! Ca orice om a murit în fiecare zi câte puţin şi nu a simţit pe pielea lui viaţa care se scurge odată cu picăturile ce acum îi terorizează creierul…Doar cornete, lunete, baionete…Un trecător pe o stradă mult prea aglomerată care încă-şi aşteaptă autobuzul. Nu e mulţumit de el însuşi, căci toate încercările de a ieşi din banal au fost sortite eşecului încă de la început. Încercările sale se numesc marasm şi refulare, iar el se vede călcat în picioare! Are o rană adâncă, se gândeşte acum la acea arcadă spartă într-o seară de iulie, acea fată pe care a iubit-o sau câteva caiete începute spre a nu fi terminate niciodată…! Se vede închistat ca Iona, ascunzându-se de propriul sine ca Ben Laden!El încearcă, face eforturi să trăiască, se agaţă de orice, de un păianjen dintr-un colţ plin de igrasie, de o ultimă gură de rachiu postat pe masa cu muşamaua plină de sângele unei sinucigaşe, dar psihic doborît ca un robinet luat în dinţi în plin! Beat, el simte doar durerea exterioară, se fereşte de clipa în care se va trezi şi va simţi o durere enormă în suflet! Ca un cancer cu mii de metastaze! În asta constă mărimea sufletului său…El nu prea mai contează, şi totuşi e exponenţialul!pardon, doar un exemplar… Încerca să se ridice!Se agăţa de toaletă încercând să-şi ridice picioarele! Pe jos era plin de vomă, iar talpa adidaşilor săi aluneca uşor.În sfârşit în picioare. Încearcă să facă un pas, dar cade peste chiuveta din perete care se prăbuşeşte, la rândul ei cu un zgomot asurzitor, ceea ce o face pe femeie să sară imediat de pe scaun şi să se îndrepte spre baie!Dă să intre…Omul e jos, cu ochii larg deschişi, exoftalmici şi priveşte tavanul! Încearcă să tuşească: un horcăit surd şi un cheag de sânge se prelinge pe perete. Cu greu mormăie ceva. Femeia tresări. Parcă fusese strigată pe nume. Se petrecea ceva straniu. Ea, care era de obicei atât de calmă, devenise nervoasă, iar privirea ei se intersecta în mod ciudat cu cea a bărbatului. Stătea înlemnită: se aştepta la asta, oricum chiuveta era şubredă, iar după cum arăta, individul nu prea o ducea mult! Omul se forţa să respire! Cu ochii stinşi dar neaşteptat de blânzi şopti către perete ceva neînţeles! Femeia îşi tot repeta în şoaptă: „Nu pot să te ajut, nu vreau să-ţi fac rău, nu pot, nu pot!”Dar fără să stea pe gânduri, îşi scoase şorţul, dar în aceeaşi clipă îşi aminti că nu poate să-l umezească: Chiuveta era pe jos, în spatele ei. Şi totuşi se aplecă şi învârti de două-trei ori robinetul!Fără nici un folos!Omul de pe jos respira din ce în ce mai greu, pe frunte i se prelingeu grele broboane de sudoare, gura îi era acum uscată.Cu un gest necugetat s-a oprit în faţa toaletei, a privit înăuntru şi şi-a privit chipul.Prin oglinda apei acesta părea cu mult mai palid, mai slăbit, pe sub basma îi ieşise o şuviţă cenuşie…Dar fără să mai stea pe gânduri înmuie şorţul pe care încă îl mai congestionă din nou, era cuprins de un val de tremurături, timp de câteva avea mototolit în mână acolo! Îi şterse apoi omului fruntea…Dar faţa omului se secunde toţi muşchii corpului îi erau încordaţi la maxim: cu buzele frânte şi albe, de culoarea unghiilor femeii, reuşi să articuleze:”Mor!”Femeia a ţipat din nou, deşi tremura toată, se frământa, încercând mental să găsească locul lumânării mici, pe care a adus-o de la Înviere! Dar era imposibil de ştiut, moartea nu avea răbdare să o mai caute, clipele îi erau mai mult decât numărate, trebuia să fie rapidă şi ea ştia acest lucru.Îşi lipi mâna de fruntea însângerată: ardea; fără succes încerca să-i desfacă butonii de metal ai cojocului. Din buzunarul de sus a sărit o brichetă de plastic, cu piatră. Descoperirea o făcu să tresalte.Se chinuia să o aprindă, dar cum gazul era pe terminate, făcea acest lucru şi mai dificil…O răsuflare întretăiată, încă una şi ultima…Concentrată asupra brichetei femeia nu observă! Flamă!Suflu! Simultan, prea simultan ca să fie adevărat!Şi totuşi o miime de secundă de lumină!”Săracu!atâta a avut parte!Aşa a rămas, cu dinţii strânşi şi privirea rece!” Păianjenul părea să se trezească din somn!Devora în linişte ultimii atomi din musculiţa de oţet!Ceea ce este pentru el mare, pentru noi este atât de mic…Poate că de la căderea omului în păcat, acesta nu mai vede profunzimea!Afară era lumină, dar o lumină suavă, albăstruie pâlpâind ca o venă. O lună palidă, abia vizibilă, pe jos câteva băltoace!Totul pustiu! Prea pustiu!Un om se îndreaptă spre cârciumă, dar o depăşeşte mergând înainte.În acest decor, un simplu trecător mergând mai departe.Cu vântul în faţă, acel vânt care îi spulberă orice lacrimă, femeia şi-a potrivit basmaua şi, cu pas nehotărât a pornit! Nu ştia unde, vedea doar neguri lăsate să plutească în ceruri, în împărăţia ceţurilor… Când gustul vieţii-i rânced, în luptă cu destinul pierdem,suntem oameni fără suflet încă vii, trebuia să fiu născut într-o altă galaxie,în această viaţă să nu mai joc la ruletă pe 6 gloanţe,căci îngerii sunt neîndurători în bunătatea lor!II-Dar mai lasă-mă fată cu ăla!Mă faci să râd! Prostul ăla!-Fată, nu e prost deloc, e chiar drăguţ!-Fată dar mie nu-mi place,nu mai insista!M-ar râde o şcoală întreagă! Ăla e nebun, e schizofrenic, se sperie chiar şi de o muscă!Ce mai, e un tâmpit!O fi autist săracu’ !-Livia, dar ce părere ai de Bogdan?-Bogdan e ok, şi are nişte ochi…Fată, e un drăguţ, dacă ai putea face rost de numărul lui…-Şi mie îmi place Bogdan! Mă rog, e în clasă cu mine, ca şi coleg e super de treabă…O zi bolnăvicioasă de primăvară…Venise dezgheţul!Pe strada îngustă se aude la tot pasul ropotul apei din burlane…Raze de soare deranjează vizibil ochii trecătorilor îmbrăcaţi destul de gros cu pardesie, cojoace, căciuli de blană. Se zăresc aceleaşi feţe livide, aceleaşi priviri absente, oameni toropiţi de căldură. Între aceştia, pe trotuar două fete de liceu se îndreaptă spre casă, amestecându-se în mulţime. Discută destul de cordial. În urma lor se aud râsete întrerupte din când în când de discuţii în contradictoriu. Păreau că sunt într-o relaţie obişnuită între două adolescente: tovărăşie până la un punct, şuşoteli la urechi mare parte a timpului, lucrături pe la spate tot timpul! Pupeze! Ce dracu’ !-Uită-te pe unde mergi, boule!Ţi-am spus că e un retardat!Aceasta stârni un hohot de râs între cele două fete.Cel apostrofat era subiectul primei părţi a discuţiei celor două. Un tânăr de vreo 17 ani, potrivit de înălţime, cu nişte ochi negri-verzui. Nu prezenta vreun semn de frumuseţe, dimpotrivă. Practic, era un tip neobişnuit de slab pentru vârsta lui, să fi avut vreo 55 de kile, dar până la urmă nu asta face obiectul descrierii noastre. Cu părul veşnic în dezordine, faţa plină de acnee şi încălţat cu nişte bocanci enormi, care de la o vreme îl rodeau groaznic, băiatul părea chiar interesat de Livia. Nu mai avusese niciodată vreo prietenă, era tipul de om permanent antipatic celoelalţi. Se născuse cu asta. Era prea stângaci în mişcări pentru a fi luat în serios, prea plăpând pentru a fi băgat în seamă şi vai! Prea prost pentru a impune respect! Probababil că sentimente de inferioritate îl încercau deseori şi erau prea dure momentele (şi imaginează-ţi, destule) câd se gândea la asta! Deseori, în singurătate îşi silea mintea să participe la procese de conştiinţă ce ţineau cu orele. Deşi la vârsta adolescenţei, rămăsese doar un copil. Deloc interesat de felul cum arată, spre deosebire de cei de vârsta lui. Nici nu ar fi putut să fie alcumva. Abandonat de părinţii plecaţi să-şi caute fericirea-n Vest, rămăsese în grija unei bunici. Rareori el şi bătrâna se întâlneau şi asta se întâmpla doar în momentele anului aşa-zis festive: tradiţionala slujbă de Paşti la biserică sau câte un revelion petrecut în modul cel mai banal în faţa televizorului până după intrarea în noul an. Bunică-sa şi colegii de clasă, aşa buni sau răi, erau singurele persoane din viaţa lui. Bogdan era singurul său prieten, dar… “Bă, nu te mai înţeleg !Nu vezi că nimeni nu te înghite, ai şi tu ceva pe masă din mila babei ăsteia, ai tăi te-au trimis la dracu’ de mult şi tu vii şi tu vii şi-ţi permiţi să te gândeşti la altceva decât la coşmaru’ ăsta pe care-l trăieşti zi de zi! Bă, nu înţelegi, e şi greu de înţeles că nu te vrea nimeni! Bogdan stă cu tine din milă sau doar ca să te ia din nou peste picior… înţelege că-l idolatrizezi pe boul ăla, dar el te consideră păpuşica lui şi se joacă cu tine! Nu mai fi sclav! Îţi permiţi să te gândeşti la aia! Băi schizofrenicule, păi aia te-a întrebat vreodată pe tine cât e ceasu’? Ce vrei până la urmă să faci cu viaţa asta a ta? Eşti vai de capu’ tău, uită-te la tine, te-ai plictisit! Acuma ce stai cu telefonul ăla în mână? Te bate gându’ să-i trimiţi vreun mesaj? Bă, revino-ţi, trezeşte-te! Pe ce lume trăieşti?” “Da’ de ce mă? De ce îmi spui toate asta? Cine eşti tu să nu mă laşi să trăiesc?Ce vrei? De ce mă chinui? De ce mă?” “Pentru că eşti un prost. Lumea se împarte în oameni deştepţi, inteligenţi, capabili şi…resturi. Mă tem că faci parte din ultima categorie, dar eşti prea prost să-ţi dai seama că veşnic vei fi privit ca un gunoi, ca o formă fără nici un sens, tu nu ai un scop pe lume, de ce nu realizezi odată pentru totdeauna?” “Dă-mi o rezolvare! Te rog, vreau să fiu normal!” “O rezolvare! O rezolvare! Mă faci să râd! Băi avortonule, tu nu înţelegi că nu reprezinţi nimic? Eşti o…umpli un gol ancestral…eşti o gaură ce gravitează în jurul altor zeci de milioane…eşti…eşti sacrificabil…, dar nu, nu poţi fi sacrificabil pentru că nu eşti Mielul Biblic…n-ai avea forţa Lui să rabzi …eşti…doar un pion de sacrificiu…vrei să ştii în numele cui? În numele a nimic, reţine nimic, nimic!” Îşi repeta în minte cuvântul care îi ajunsese ca o a doua natură: nimicul. Ştia că pe dinăuntru era gol, deşi poate că avea o viaţă sufletească deosebit de bogată şi tumultuoasă. Repeta fără să-şi dea seama de zece minute acelaşi cuvânt, la început şoptit, apoi ţipat, sfârşind prin a rage ca un leu în captivitate. -Ce-ai păţit maică, iar ai visat urât?, apoi continuă ca pentru ea:”să nu uit să-mi iau pastilele…”, mai mormăi ceva, îşi întoarse faţa la perete şi-şi continuă obişnuitul ei somn de după amiază. -Şi totuşi, Livia chiar ar trebui să vii diseară! -Nu ştiu, fată, nu cred că e bine să apar aşa, singură după ce i-am dat papucii slugoiului ăla? -Fată, nu mai fi copilă! Doar stăm numai noi la canapea şi, cine ştie, poate îl vedem şi pe Bogdan… -Oooooh!Nebunaticoooo!Ştiam eu că te gândeşti la el!Bine, m-ai convins.La 8 vin să te iau! Să fii în faţă la mine! De acolo chem un taxi şi mergem! În camera lui, amicul nostru îşi muncea gândurile aşa cum am văzut. Strigătele bătrânii l-au făcut să realizeze că uitase să mănânce din seara precedentă. Un sunet cunoscut venit din apropiere îl trezi complet din această stare: un mesaj. Într-adevăr: „Diseară la 8 la Enigma! Să ai ceva bani la tine! Raid printre pizde J! semnat Bogdan” Tresări! Ca şi cum ar fi văzut un curcubeu după o lungă furtună! Faţa i se lumină subit. A dat un strigăt de uimire. Vasăzică toate gândurile negre dinainte au fost doar un simplu foc de artificii. A uitat totul! Acum se bucura, râdea, sărea pe patul său exact cum fac copiii mici când primesc o jucărie. Un moment de acalmie cuprinse încăperea! Apoi, ca o răbufnire a întregii sale conştiinţe, a urmat expresia trecerii de la o stare la alta:”Nimicul este ceva!” Pentru el era o experienţă complet nouă! Nu mai conta nimc, nici muzica house dată prea tare pentru nişte urechi sensibile, obişnuite să fie ciulite iepureşte la orice zgomot, cât de mic din cămăruţa sa. Nu conta nic sfertul de pensie sustras cu sânge rece din căptuşeala pernei bătrânei, nici ora înaintată… Două canapele, şapte persoane. Nu-i cunoştea decât pe Bogdan şi pe două din cele trei fete: Livia şi prietena ei, Liliana. Din cauza muzicii făcea mari eforturi pentru a se înţelege cu ceilalţi. Dar singurele momente în care ceilalţi îşi apropiau, rând pe rând buzele de urechea sa erau ceva de genul: ” Du-te la bar şi mai ia o sticlă de vin” sau „ Mai ia un pachet de ţigări şi-ţi dă Bogdan mâine banii”. În ciuda faptului că uneori era pus într-o postură ridicolă, aceea de chelner, deşi cheltuia fără să se uite la bani, nu se atinsese de nici o picătură de fetească, demisec sau Pinot Noir de pe masă. Nu suporta fumul de ţigară şi făcea mari eforturi pentru a putea respira. Se simţea bine lângă aceştia, nu-l deranja câtuşi de puţin faptul că Bogdan părea angajat într-o conversaţie cu Livia, iar fetele de la masă ajunseseră mult mai departe. Dar simţea că trăieşte… Era prima ieşire în lume a unui exemplar imperfect… Prima formă palpabilă a vieţii. Şi de aici până la primul fum nu mai era decât un singur pas. Un pas venit aproape firesc, ce a cauzat hohote de râsete înfundate celor de la masă. Fără să-şi dorească, prin stângăciile sale era în centrul atenţiei. Toţi zâmbeau…atmosfera, una normală. Pentru majoritatea celor de la masă chiar era. După o perdea de fum, muzică stridentă şi totuşi ignorată de cei prezenţi, sunt momente când toată lumea devine ridicolă…Lumea beată, ameţită, amorţită, toată lumea fumează, dar paradoxal, sentimentul nu devine o stare de spirit. Viaţa devine hidoasă când încercăm să oprim timpul, fără un scop anume. Luminile produse în spectrul artificial excită retina, iar fustele scurte de jeans lasă să se prevadă dresurile ce trezesc simţurile atrofiate de vinul de pe masă. Livia se ridică de la masă: -Îţi place mă? -Ce să-mi placă? -Haide mă, nu fă pe prostu’ cu mine! -Nu ştiu! minţi cel din urmă. Languros, Liliana şi cealaltă fată se sărutau pasional cu ceilalţi doi băieţi. În pasiunea lor păreau că sunt în noaptea nunţii. Pipăturile la vedere de pe canapea amintesc de acele „fetiţe vesele”, centuristele din Italia prinse fără carte de muncă. Sau poate domnişoarele din Avignon, adevărate contorsioniste în circul absurd de budoar. Fără un strop de dragoste, cei doi păreau atât de absorbiţi încât nu cred că ar fi simţit dacă în locul celor două starlete din Cool Girl două maimuţe. Asta în cazul în care receptorii tactili n-ar fi receptivi la blana. Ce ar fi fost specia umană dacă nu s-ar fi vâdut pentru un blid de linte încă din timpuri imemoriabile…Poate că nu ne-am mai fi vândut… -Măi Bogdane, uită-te puţin la aia! Mai are puţin şi se sufocă! -Ei şi? -Uită-te şi la Liliana, ăla o striveşte! -Ei şi? -Păi viaţă e asta, măi Bogdane? -Păi dacă moarte nu e, atunci e viaţă! Aşa a arătat ultima discuţie a serii. Poate cea mai lipsită de importanţă. Poate cea mai relevantă. Încleştarea a două mentalităţi, a două lumi, două stări ce se completează dând naştere unui sens. În acea seară, totul era un haos. Haosul face parte din viaţă! Din viaţa fiecăruia! Haosul e nimic! Nimicul e ceva! Pentru prima oară în viaţa lui simţea că-i vâjâie capul…Privirea întunecată devenea din ce în ce mai neclară. Fumase deja toate ţigările din pachetul de Marlboro roşu pus pe masă, pentru ca fiecare să se servească la discreţie. Simţea că-l doare coşul pieptului, simţea nevoia să stea întins, dar n-o scăpa din vedere pe Livia. Aceasta, îngrămădită lângă Bogdan părea că-i zâmbeşte complice. Un zâmbet fad, fără umbră de noutate, de originalitate, un zâmbet pe care orice umbră îl poate transforma în rictus. Un zîmbet pervers, feminin, un zâmbet rece, batjocoritor, într-un cuvânt un zâmbet tembel. Pur şi simplu o diviniza. O privea ţintă, nu-şi dădea seama că privea doar două cercuri pe canapeaua maronie din piele artificială…Livia şi Bogdan dispăruseră…Realiza, treptat că rămăsese singur la masă. Era prea obosit pentru a-i mai urmări…Singura dovadă că ei erau pe acolo, pe undeva era maldărul de geci aruncate, una peste alta, pe canapea. Bălăngănindu-se, se îndrepta încet spre baie. Nu mai văzuse în viaţa lui sânii unei femei, darmite sânii unei colege de clasă. Nici nu auzise măcar de acele filme ce prezintă fete sumar îmbrăcate sărutîndu-se…Nu-şi putea imagina nici în visele sale cele mai erotice aşa ceva…Se simţea de parcă ar fi fost lovit în creştetul capului de un baros enorm. Cele două erau îmbrăţişate, cu privirile pierdute. Ele însele păreau scârbite de ceea ce făceau, dar voluptatea sărutului le făcea să continue.Pline de urme de ruj pe gât şi piept, culoarea se asorta de minune cu paloarea obrajilor vineţii într-o asociere macabră. Imaginea curelei ce strângea talia Lilianei lăsând să se întrevadă colăceii de grăsime de pe şolduri era şi ea una tâmpă, inestetică, un veritabil kitch, dar tocmai aceste scene sunt cele care generează sexualitate şi incită carnea…Poate că femeile cu corpuri perfecte sunt senzuale, prototipuri, modele sau cum vrem să le numin, totuşi cele mai plinuţe rămân izvoare nesecate de fecunditate…şi asta incită… Nimerise din greşeală în baia fetelor. Mirosul pestinenţial aducea a parfum fin amestecat cu transpiraţie feminină, iar aburii de whisky din aer întrece cu mult excitaţia olfactivă a dejecţiilor. Şi totul cu o garnitură consistentă de râs isteric: senzaţia, ca intensitate apropiată unui vomitiv. Pur şi simplu unele persoane îţi fac greaţă cu simpla lor prezenţă. Îţi invadează pur şi simplu spaţiul vital…Se exteriorizează enorm asupra persoanei tale…Hotărât lucru, întotdeauna în viaţă îţi provoacă repulsie, urăşti, adică toţi urâm persoanele pe care refuzăm să le iubim. Dar totuşi o facem, urâm pentru că iubim prea mult! A! Şi mai e ceva! Iubim unele persoane chiar dacă ne par imbecile…Nu ştim nici noi de ce… Câţiva paşi pe gresia udă…înainta greoi, cu capul în pământ. Câteva râsete în spate.Era obişnuit,de acum. Ridică uşor capul. Exact în faţa sa, în camera de toaletă era Livia. Era cu spatele, în genunchi…Părea că-i era rău şi se forţează să vomite. Se repezi spre uşă şi o trase cu un gest brusc în afară. -Livia, ce ai, ţi-e rău, vrei să te conduc acasă? Au urmat două strigăte ascuţite amestecate cu injective. -Da’ nu ştii să baţi la uşă, n-are mă-ta uşă la cort! Priveliştea era terifiantă. Bogdan, în picioare, făcând eforturi să-şi rdice pantalonii din vine. Îi venea greu să-şi acopere penisul încă erect al cărei proeminenţă devenea ridicolă. Odată încheiat la şliţ s-a repezit afară din toaletă, îmbrâncindu-l şi călcând peste Livia. Îi scăpă ceva printre dinţi: -Fu-tu-ţi gura mă-tii astăzi şi mâine! Ţărănoi împuţit! Livia îşi ţinea cu greu echilibrul. Lacrimi mari îi îmbrăştiau pe toată faţa machiajul şi fondul de ten. Se îneca în plâns, încercând să expectoreze ceva. Îşi duse palma la frunte. Ardea, faţa îi era umedă şi lipicioasă. Încerca să-şi încheie nasturii cămăşii. Probabil că Bogdan îi propusese să meargă mai departe. Cert este că era conştientă de ce a făcut, dar mai ales conştientă că s-a făcut de râs. -Plutonier major Vâlculescu, actele la control vă rog! Domnişoară, sunteţi bine! Domnule vorbesc singur? În spatele lui doi malaci de la comunitară. Uitându-se la Livia, nici nu-i observase.Încercă să lege două vorbe, dar i se pusese un nod în gât. O durere surdă îl cuprinsese între testicole. -Cheamă mă salvarea, ce stai şi te beleşti la ea! Notează acolo, suspect în vârstă de 17-18 ani, înălţime medie, viol în loc public! Stare de ebrietate avansată. Refuză să coopereze cu autorităţile! şi adaugă ca pentru el: Gagiule, te-ai făcut cu 15 ani, lasă mă că te facem noi domnişoară, futu-ţi Cristosu’ mă-tii! -Ddomnulee, te rog nu uu vorbi de mama!Las-o în pace! Îi revenise brusc glasul. Pe unul dintre cei doi agenţi comunitari îl umflă râsul. -Şi dacă îmi bag ceva în mă-ta îmi faci ceva mă! Ia uite la el, se îmbată ca porcu’, fute aşişderea şi uite ce tupeu mazac pe el!Hai, urcă în maşină, uşurel, uşurel!Atenţie la cap!Cum ziceai mă Mânzatule, că-i zic ăştia la dubiţă, regina nopţii, ăi? -Întocmai, plutonier Vâlculescu! replică celălalt. Se lumina…Printre zăbrelele curţii interioare o plină rază! Imediat sufocată de un nor…Încerca să se dezmeticească. Îşi privea în tăcere vânătăile de pe mâini şi abdomen. La fel ca un câine ce-şi linge rănile. Acum soarele-şi aruncă razele printre zăbrele cu toată forţa. Se sculă în picioare. Probabil că imaginea asta îl va urmări mult timp de-acum încolo. Un zgomot metalic, o cheie băgată în lacătul masiv al celulei…”Îi dă drumul altuia, eu rămân!”…III Asistenta o conducea de braţ pe femeia vizibil slăbită…Urcară împreună scările şi o introduse într-un fel de birou pe uşa căreia scria simplu „Pr.dr.Bogdan Lazarevici” -Luaţi loc vă rog, domnul profesor Lazarevici e plecat la un simpozion! Trebuie să vină din clipă în clipă.Vai, ce zăpuşeală, să deschid un geam? Afară e plăcut! Femeia a înclinat din cap afirmativ. O cuprinse o senzaţie plăcută de răcoare, de bine, îşi inunda plămânii cu mirosul acela inconfundabil de primăvară! În curtea clinicii se zăreau cei doi tei înfrunziţi. O uşoară adiere de vânt împrăştie foile de pe masă. O foaie scrisă de mână ateriză la picioarele femeii. O ridică. Era scrisă de mână, cu un scris pe care-l ştia de undeva. Era prea slăbită să o citească, dar totuşi făcu un efort: „Cercetările mele în domeniul studierii biocâmpurilor pacienţilor s-au intensificat în ultima vreme. Studierea şi cartografierea acestora este una fascinantă, dar implică multă concentrare iar pătrunderea în straturile fine ale acestora nu este un lucru facil, este accesibilă doar iniţiaţilor.” Femeia îşi întrerupse lectura. Părea ceva plicticos, ceva esoteric, prea savant, iar ea prea preocupată de boala sa pentru a-i da importanţă. Dar, din plictiseală, după un tur vizual al încăperii îşi aruncă ochii undeva, pe la mijlocul paginii: „Cartografiind structura straturilor fine ale câmpurilor amicului din liceu am constatat o mare discrepanţă între ceea ce este şi ceea ce şi-ar dori să fie, adică între corp şi suflet. Adică a fost, întrucât a murit acum 20 de ani. Această discrepanţă s-a manifestat ca urmare a unui blestem, unul din cele mai grave existente în această lume materială, şi anume cel al privării de libertate. Studiind cu atenţie chakra, am constatat prezenţa concomitentă a focului şi a apei deci imposibilitate. Poate că înaintaşii săi au comis păcate de genul privării altora de libertate. Dar paradoxal mi s-a părut faptul că acest om a fost liber un procent de 0.00235 % din viaţa sa, adică echivalentul a doar câteva ore. Încercând să aflu forma pământeană a spiritului său, prin unirea liniilor de energie, am obţinut o formă de forma unei ciuperci, chiuvete sau bazin de WC. O formă foarte ciudată, rară, dar mai ales foarte statică…Omul chiar a fost un bun încasator al loviturilor sorţii, un tip de sacrificiu…Cu câteva zile în urmă am fost vizitat de spiritul acestui om, care m-a anunţat că voi revedea o persoană care ne-a marcat amândurora existenţa…” Uşa s-a deschis uşor…În faţa ei stătea un om de vreo 55-57 de ani, un bătrânel surâzător, foarte simpatic. -Sunteţi interesată de karma, sau de-abia acum luaţi contact pentru prima oară? -Pot spune că din acest punct de vedere sunt o ignorantă! Sunt femeie de afaceri, am uitat să mă prezint, Livia Harsani, soţia omului de afaceri Mohammad Harsani. Soţul m-a trimis la dumneavoastră ca fiind un excelent terapeut!Îşi aminteşte cu plăcere cum v-aţi cunoscut acum multă vreme, în Siria…De un an de zile sunt foarte agitată şi nervoasă…Nu am apelat la nimeni, nici măcar la vreun psiholog…soţul a fost cu propunerea! -Un prieten vechi…spuse acesta, însă fără a mai zâmbi. Îşi deschise registrul cu date despre pacienţi şi notă ceva… -Aţi avut probleme de ordin sentimental, sau de exemplu, dacă aţi fost abuzată fizic sau avorturi făcute? -S-a întîmplat odată în liceu, nu a fost mare lucru, dar acea întîmplare mă urmăreşte tot timpul, mai ales că, din câte am înţeles, altcineva a avut de suferit! Chipul profesorului se întunecă brusc…Deşi se ridică de pe scaun, simţind un mare gol în stomac. Îi veni ameţeala, încât se sprijini de colţul mesei…Trase de sfoara jaluzelei şi aprinse lumina. Se aşeză din nou…
octombrie 13, 2007...9:04 pm
Testimonial
Jump to Comments
