Caruselul unei acţiuni

„Licuţa se uită la ceas. Era opt seara când se trezi. Trecură deja cinci minute de când căuta cu mâna stângă veioza de pe noptieră. Chiar dacă dormise mult, se simţea tare obosită. De somn, genele i se lipeau în aşa fel încât din lumina de afară nu reuşea să distingă decât o perdea discontinuă de raze. Le simţea intrându-i cu forţa în ochi şi acest lucru devenea destul usturător, la contactul cu rimelul întărit. După ce, în sfârşit aprinse veioza constată că întreaga perdea se transformase brusc în şerpişori umblători ce aduceau cu structurile simple de celule privite la microscop. Se mişcau foarte repede, atât de repede încât ochii ei refuzau să-i mai urmărească. Se concentră pe unul dintre ei şi parcurgea împreună cu el întregul ei câmp vizual. Îşi contractase atât de mult muşchii irisului, încât toată camera îi apărea doar ca un fundal străjuit de gene. Ceea ce era între imaginea camerei şi ochi, cu excepţia genelor, îi apărea doar ca o scenă pentru infimii şerpişori. Dacă în timp ce era întuneric în cameră, resimţea fasciculele răzleţe venite de pe geam ca fiind dureroase şi usturătoare, acum întreg spectacolul acesta îi părea la limita suportabilităţii. Dar în mod curios, cu cât îşi prelungea mai mult acest chin, cu atât se complăcea mai mult în braţele voluptăţii. Gusta fiecare secundă din această reverie psihopompică. Căldura plapumei îi dezmierda fiecare părticică din trup. Îşi dorea ca această plăcere simplă să dureze o veşnicie…”

Raze albăstrui – roşiatice îi inundau cămăruţa şi fiecare rază părea însoţită, la intrarea în cameră, de o lungă dâră de praf. Închise nervos pixul şi mototoli hârtia pe care schiţase aceste rânduri palide şi irelevante. Îşi simţea propria minte ca pe o draperie translucidă, ca pe un vid profund: „În ritmul ăsta, Licuţa nu se va mai naşte nicicând”, îşi spuse el, trăgând în plămâni o cantitate considerabilă de aer şi expirându-l înciudat. Simţise frigul din ce în ce mai pătrunzător al toamnei târzii care pătrundea nestingherit în odăiţa sa de la etaj. Frigul şi întreaga sa frământare îl făcură să aţipească pe dormeza de pluş aflată de-a curmezişul caloriferului ruginit ce, din când în când susura îngrozitor…

„…Licuţa se întinse pe burtă, iar apoi se rostogoli întocmai ca o pisică răsfăţată ce se tăvăleşte în praful unei verande însorite. Se ridică brusc, apoi îşi aruncă pe ea un vechi halat de mătase şi dispăru în baie pentru câteva minute. Rămase uşor surprinsă privindu-şi chipul în oglindă. Niciodată nu-şi mai studiase cu atâta atenţie cearcănele fine ce-i brăzdau obrajii întocmai ca nişte rigole săpate de şiroiri misterioase şi ascunse unei priviri uşor extatice. Îşi potrivi bretonul tuns asimetric în aşa fel încât, dacă i-am privi creştetul capului printr-o oglindă plasată la nivelul tubului de neon am fi uşor orbiţi de impactul luminii albe omniprezente asupra irizaţiilor aurii ale şuviţelor. Însă nu numai vederea unui potenţial cititor extrem de scrupulos ar avea de suferit de pe urma acestei lumini artificiale, ci însăşi privirea ei părea destul de buimăcită. Deschise robinetul şi-şi cufundă faţa în jetul de apă rece al cărui zgomot se amplifica de câteva ori la contactul cu porţelanul chiuvetei şi de alte câteva ori acustica micii încăperi. Zgomotul, însă o făcu să tresară. Îşi încordă auzul şi închise robinetul. Nimeni. O simplă părere. Deschise din nou robinetul. Dar părerea aceea îi adia încă prin minte şi nu îi dădea pace. După un minut reuşi să-şi biruiască frământarea. Închise din nou robinetul, se şterse în grabă şi o zbughi spre uşa metalică de la intrare. Într-adevăr se auziseră bătăi uşoare, abia perceptibile, sunete care aduceau mai mult cu zgrepţăniturile unei înaripate ce râcâie în pietriş, decât cu sunetul unei falange umane lovind un metal. Clinchetul cheii reverberă de două – trei ori prin întunericul holului, după care uşa se dădu în lături…”

Sări din pat cu agilitate. Nu putea realiza de unde anume venise sunetul care l-a trezit atât de agresiv. Un sunet ciudat, brutal şi venit parcă de nicăieri i se lovise de timpan acum câteva secunde. Părea că cineva de la un etaj superior râcâie cu unghia vopseaua întărită de pe o ţeavă. Îşi duse degetele la tâmple. Îi pulsau îngrozitor şi îl cuprinse o stare îngrozitoare de nervozitate. Migrenele îi creau probleme toamna de când se ştia. Însă starea în care se trezise era pe cât de neplăcută, pe atât de ciudată. Simţea că se sufocă în acea cămăruţă friguroasă, murdară şi prost aerisită. Dădu la o parte un capăt al perdelei. Într-adevăr, razele sângerii ale amurgului se topiseră de mult într-o ceaţă densă, dincolo de care se întrezăreau luminiţele farurilor, lampioanelor, galaxiilor, aflate într-o îmbinare aproape lipsită de contur undeva atât de aproape şi totuşi infinit mai departe de ochii săi…şi panorama avea puterea să-i destindă privirea. Îşi lipi fruntea de sticla geamului şi, instinctiv se lipise de caloriferul călduţ. Simţea nevoia unei ieşiri cât de scurte, poate chiar până la alimentara de vizavi. Îşi dorea atât de mult să inhaleze oxigenul viciat de sute de ţevi de eşapament, dar suficient de rece cât să-i umfle plămânii, încât organismul său percepea acest mic deliciu ca pe ceva indispensabil. Iar o forţă necunoscută îi sfida până şi ultima fărâmă de împotrivire. Îşi trase cu ceva greutate în picioare botinele de piele şi făcu vreo câţiva paşi pe linoleumul propriului hol. Botinele orăcăiau cu încăpăţânare. Îşi îmbrăcă încet paltonul de iarnă şi deschise larg uşa. Îl izbi din plin un damf de moare de varză şi jumări. Intră din nou înăuntru şi înhăţă cheia rămasă pe frigider. Deschise din nou uşa. De data asta părea extrem de deranjat de becul din hol în jurul căruia se roteau câteva gângănii, fiecare pe orbite improvizate…îşi aţinti privirea asupra becului, deşi lumina aceea difuză părea vizibil să-l deranjeze. Gângăniile păreau acum să-şi fi părăsit orbitele şi să se hârjonească în voie pe tavanul igrasios al casei scărilor.

„-Mădălina, ce faci fată la ora asta, o întrebă Licuţa după ce îşi lipise obrajii de obrajii reci ai celeilalte şi se îmbrăţişară de parcă nu s-ar mai fi revăzut de câteva decenii bune.

-Eram în trecere, minţi ea. Am venit să îţi aduc filmul ăla pe care l-ai vrut. Şi mă gândeam că poate ieşi şi tu la o plimbare. A început să şi ningă. E tare frumos…

-Să ningă?, întrebă mirată Licuţa, apoi continuă parcă pentru a se disculpa în faţa celeilalte. Ştii, eu am dormit mult astăzi. Am învăţat până târziu pentru teza de la matematică…

-Haide fată, ştii ce frumos e în centru? Au venit ăştia cu bâlciul.

Mădălina vorbea răguşit şi nazaliza fiecare consoană. Poate că răcise în drum spre blocul prietenei sale. Îşi legă mai bine fularul de lână deasupra gulerului pardesiului şi îşi frecă palmele de nerăbdare:

-Vii, da?

-Bine, acceptă Licuţa, dar fără entuziasm, lucru pe care prietena ei nu-l observă sau cel puţin mimă nepăsarea faţă de reacţia celeilalte. Aşteaptă-mă în sufragerie…Doar nu vrei să ies în pijama.

Mădălina râse cu poftă…”

Acest bec este alături de balstradă, singurul obiect familiar din tot holul. Restul e var, mucegai, igrasie. Îl atrăgea de fiecare dată când ieşea din casă, nu atât pentru forma, cât pentru lumina difuză şi întreruptă pe care o împrăştia. Îşi desprinse cu greu ochii de pe el şi coborî încet treptele, secondat de o umbră gigantică, care-l părăsi însă în momentul părăsirii imobilului. Acum era în sfârşit singur şi se putea cufunda în linişte în noianul de gânduri apăsătoare, şi totuşi atât de sterile. Mergea încruntat, cu capul în pământ, încercând astfel să evite puţinii trecători pe care-i întâlnea. Când şi când îşi ridica încet privirea şi surâdea privind grădina zoologică a copilăriei sale, şi ţarcurile de unde încă se mai distingeau rareori răgetele înfundate ale unei leoaice jigărite. Trecu apoi pe lângă şcoala unde îşi petrecuse câţiva ani buni din viaţă. Dar şi aceasta părea înveşmântată într-o manta lugubră. Mintea sa repeta la fel ca o placă stricată de patefon: „Acţiune! Acţiune! Lumea cam asta vrea…şi eu scriu acum aceste rânduri gândindu-mă că nu am cum să le ofer acţiunea mult dorită! Cine mi-ar fi publicul ţintă: oameni obişnuiţi, în drumul de la serviciul lor plictisitor spre casă să răsfoiască timidul meu text într-un metrou ticsit? Sau odată ajunşi acasă şi aşezaţi confortabil pe canapea sau chaise-longue să prefere scrierea asta fadă în loc de telejurnalul mult mai animat? Sau femeia de la „Lido” care, într-o transhumanţă pe verticală a ascensorului blindat va citi frazele acestea atât de triste în locul banalelor periodice cu integrame? Un copil n-ar avea ce să înţeleagă…O poveste universală, interiorizată la maxim, o nu! Intelectualii de la academie m-ar privi cu suspiciune, dar şi cu încântare, încă o tentativă eşuată de a le lua pâinea de la gură,e ca şi cum aş pleca să descopăr America de unul singur! Cum de s-a ajuns aici? De ce atâta acţiune? Am uitat oare că trăim în secolul vitezei? Am uitat oare că utilizăm artă de import peste universul autohton, şi aşa destul de golaş, şi ajungem rapid la decadenţă? Am uitat că ştifturile sau polologhia alambicată redată în logos peste un timp de câţiva ani, câteva secole ş.a.m.d are mari şanse de a ajunge mare…pur şi simplu orice e legat de logos e bun, e divin, exhaustiv, gnostic, mă adâncesc iară în teoria chibritului, dar lumea totuşi vrea acţiune! Cuvântul ăsta îmi face membrana timpanică să vibreze, mă enervează, mă chinuie, mă obsedează…”

În tăvălugul gândurilor sale, nici măcar nu le-a observat. Cele două fete îl depăşiseră râzând, iar acum se îndreptau spre centru, lăsând în urma lor o dâră persistentă de parfum şi exlamaţii fugitive, poate chiar câteva frânturi de propoziţie:

„-De ce fată, să-ţi fie frică? Ce? Nu ai mai fost niciodată…mi se pare absurd!

-Orice se poate întâmpla. Mai bine nu mă dau în chestia aia…

-Vai fată! Nu ştiu de ce tot mă scoţi din casă atunci… Nu ai tupeu nici să treci strada!E o mare vrăjeală! Cred că sunt mai mari şansele să mori la tine acasă, înecându-te cu o bucată de pizza, decât să mori în de-astea. Ştii de câte autorizaţii au nevoie ca să funcţioneze? Taică-miu lucra într-o vreme la Protecţia Consumatorului…”

Probabil vorbeau despre caruselul amplasat în centru, şi care în fiecare an, de ziua micului orăşel strângea un număr însemnat de oameni. Din copilăria sa nu avea prea multe amintiri, dar una i s-a întipărit foarte bine în minte, eclipsându-i şi astăzi forţa raţiunii. După tragicul eveniment de acum mulţi, mulţi ani nu a mai putut vorbi două luni…Brusc, simţi că se sufocă. Îşi descheie paltonul şi se aşeză pe o băncuţă. În apropiere răsuna o muzică stridentă şi nările i se umpluseră de fumul floricelelor coapte. Simţea că nu-şi mai poate controla gândurile care se transformau încet în convulsii. Astfel resimţi vechea sfârşeală ce puse cu totul stăpânire pe el. Îşi ridică ochii spre cerul înstelat…şi zări roata aceea, monstrul cu zimţi ai copilăriei sale cum îi rânjea…

„Ningea…Copilul privea entuziasmat la fel ca şi ceilalţi copii care stăteau în faţă. Era prima oară când roata a fost adusă în oraş. Priveliştea era încântătoare. Lumea ţipa, extaziată de artificii, încadraţi de munţii de troiene aruncaţi pe margini, printre boschete. Pe atunci nu se vedea în fiecare zi aşa un spectacol grandios, dar deosebit de vulgar. Mulţi stăteau la rând, beţi şi se băteau cu pumnii în piept căutând să îi îndepărteze pe ceilalţi…şi toţi voiau să supună monstrul care le surâdea amabil. Printre ei era şi Licuţa. Stătea surâzătoare în stomacul de fiare al monstrului şi îi privea pe ceilalţi cu superioritate. Zărise prin mulţime mâna tremurândă a Mădălinei şi zâmbetul ei uşor forţat. Şi ciudatul monstru se puse în mişcare, urnindu-şi balamalele proaspăt unse…Cei dinăuntru răcneau îngroziţi, dar fericiţi…Zburau printre şinele cosmosului. Mulţimea rămăsese stupefiată…trupul inert al ei…da, ea era, nu se putea să fie altcineva? De ce oare destinul nu se înşeală niciodată?…zăcea acolo, în maldărul spălăcit, pe care îl păta cu sângele ei călduţ, ca o jertfă adusă monstrului…”

De ce tocmai ea? De ce îi venea în minte numai această acţiune…din atâta situaţii posibile şi imposibile, din infinitul de combinări, aranjamente, permutări, de ce viaţa era pe cale să i-o arunce din nou în faţă pe cea mai dură dintre ele, pe cea mai sângeroasă…încă vedea cu ochii minţii rigolele de pe tenul atât de frumos, lumina palidă a unui lampion, şi cercul de gură – cască ce constatau uimiţi şi se întrebau de ce mostrul atât de bine strunit a dat greş…sau mai bine zis de ce a atacat stricând un spectacol grandios, ucigând încă un personaj încă din faşă…

„-Fată, hai că e prea aglomerat! Hai să-ţi arăt cafeneaua unde am fost cu Marinel!”