Referat la filosofie

Jump to Comments

Truman  -  Trestie cugetătoare sau „Am găsit-o pe Elodia!”? 

Bună dimineaţa! Soarele inundă gradat fereastra. Repet gradat! Nu-ţi vine a te trezi, şi totuşi o faci. Hai că trebuie (e reducere de personal la sfârşitul lumii, deci nu ai de ales). Soţia îţi zâmbeşte şi îţi întinde ceşcuţa de Moccocoa (tocmai de pe culmile Muntelui Nicaragua). Dalmaţianul vecinului te adulmecă de cum ieşi pe poartă. La colţ…aceeaşi gemeni pensionari în absolut fiecare zi te salută mai zâmbitori ca niciodată şi tot repetă, din pură complezenţă intenţia reînnoirii poliţei RCA. Şi totuşi la fel de zâmbitori ca şi ieri, la fel cum vor fi şi mâine. Şi ironia sorţii face ca tu să fii angajatul unei firme de asigurări! Vorbeşti de inevitabil, uneori mai şi glumeşti pe seama lui, alteori râzi ca un bezmetic. Şi e normal. Pentru tine timpul nu s-a măsurat niciodată în ore, minute, secunde. Existenţa ta e clasificată în scene, episoade, frameuri. Tu nu exişti ca entitate. Eşti doar oiţa Dolly (nu o oiţă oarecare) mulsă de zeci, sute, poate chiar mii de marionete. Deţii rolul principal, iar showul pe care îl conduci fără să ai cea mai vagă idee lipeşte milioane şi milioane de oameni de ecrane. În felul ăsta le furi şi lor identitatea. Problema survine atunci când îţi dai seama. Ai fi putut trăi oare în felul ăsta o viaţă întreagă? Nu prea cred. Puţini oameni sunt predestinaţi să devină exploratori (în măsura în care eu cred în predestinare). Ceilalţi sunt cantitatea neglijabilă, conştientă de indispensabilitatea ei.

Ca să definesc natura umană, spunea Pascal, am a-i cunoaşte limitele. Cum? Cercetând realitatea exterioară. O fac. Ce descopăr? Două infinituri. Infinitul mare, acela al lumii în întregul ei şi infinitul mic, cel al diviziunii. Problema lui Truman – şi aici fac o paranteză legată de numele ăsta, predestinat experimentului, dar şi deciziilor radicale…E vreo legătură cu Harry Truman, cel care a dat undă verde pentru bomba atomică şi a împins omenirea într-o nouă eră…şi anume cea a fricii? Iată-l aşadar pe personajul interpretat de Jim Carrey inaugurând odată cu secunda 1  a vieţii sale o nouă eră…cea a celui mai complex reality show conceput vreodată. El e alesul (dar într-un mod înfiorător, care îmi aminteşte cu groază de epoca de aur a Regretatului şi de Ceauşeii lui). Revin, aşadar problema lui Truman (mă voi mulţumi în continuare doar cu interpretarea de omul non-ficţiune) e ieşirea. „Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, fără excepţie”, dar în mod sigur nu toţi văd fericirea în acelaşi mod. Acelaşi Pascal se declara surprins de lipsa uimirii naturii umane în faţa propriei slăbiciuni. Truman e şi el uimit, dar uimirea lui derivă din recompunerea pas cu pas a Universului său arhetipal. Mai în glumă, mai în serios, e singurul om care a căzut a doua oară din Paradis, atingându-l totodată. Explcaţia oferită, ar fi aceea că lumea umană e un loc viciat. Însă părintele showului, Cristof susţine că, de fapt Truman îşi iubeşte celula, micul său Paradis complet artificial de pe insula Seaheaven (alt nume predestinat) şi nu va avea curajul să îl părăsească. Şi totuşi Truman nu cedează, acum când ştie se loveşte de peretele de plexiglas al insulei, se luptă cu valurile, se luptă cu propriul său trecut, cu plecarea şi brusca revenire a tatălui, cu despărţirea de Silvia (împreună cu care a trăit unicele momente de fericire, dar şi de adevăr). Şi totuşi nu poate să ajungă la ea. Ar fi o catastrofă pentru cele câteva sute de milioane de telespectatori, pentru cei ce uită de ei înşişi absorbiţi de existenţa unui singur individ, pentru cei ce plâng atunci când Marlon încearcă să îi răpună fărâma de îndoială. Cum? Încearcă să îl convingă că e doar stăpânit de o mult prea puternică emoţie. El nu îl va trăda, în concluzie nu are la ce să fie părtaş. Au copilărit împreună, au copiat unul de la altul la fiecare test de la liceu; „indiferent de ce răspundeam, aveam dreptate cumva. Sau nu aveam deloc”. Marlon îi aduce tatăl înapoi, iar milioane de oameni de pe tot mapamondul trăiesc împreună emoţia şi îşi stăpânesc plânsul.

Şi fiecare din aceste personaje, indiferent că este vorba despre Merye sau Marlon sau de şoferul care îl anunţă cu regret că a survenit o problemă regizată, bineînţeles cu câteva minute înainte, din studio înseamnă pentru Truman ceea ce a însemant poliţistul Cioacă pentru Elodia. Să spunem deci că ei sunt motorul existenţei sale? Complet fals.  După Pascal, motorul existenţei fiecărui individ e format din două componente instinctul şi pasiunea…instinctul personajului nostru e Seaheaven, insula înţesată de camere video. Dar pasiunea lui e în altă parte, într-o lume mult mai puţin sigură pe care el nu a cunoscut-o niciodată, deşi vede în fiecare zi imaginea ei proiectată pe o hartă a insulelor Pacificului, ori pe o insignă de pe un pardesiu al femeii cu adevărat iubite: „How does it end?” Pasiunea lui e normalitatea, fericirea pe care o trăim zilnic, senzaţia aceea de anonimat profund, de furnică, de micimea, de ticăloşia noastră şi amplificată de multe mii de ori de conştienţa profunzimii acestui sentiment. Pe insulă, Truman e un fel de mic Mesia, sacrificat, cu bună ştiinţă şi care afirmă cu umor negru că ar prefera să devină sursă alternativă de hrană…şi e condus de Cristof…zeul (sau mogulul – unii vor să devenim dumnezei, alţii vite) care hrăneşte o planetă înfometată cu iluzii…da, cu iluzia că uite, ce cuplu fericit, ce oameni zâmbitori, ce viaţă uşoară şi relaxantă. Şi astfel se omite şi fericirea, şi adevărul. Şi iarăşi trebuie să-l citez pe Pascal: „Existenţa umană este inautentică, pentru că îi oferă omului prilejul de a se ascunde în tumultul vieţii”. În felul ăsta ar evita adevărul. Dar Truman nu are posibilitatea nici de a evita adevărul (ca mulţimile extaziate din faţa televizoarelor) , dar nici de a-l confrunta (pentru a nu trezi din somnul lor iraţional aceste mulţimi). Mass media afundă mulţimile în mediocritate, minţindu-le totodată cu existenţa paradisiacă a idolului lor, a bietului erou căruia îi este furată căutarea de sine ,căutarea în general sau dorinţa de căutare fără absolut  nici o explicaţie.

Truman e ipotetic. E un naiv ipotetic. Sau un obiect al manipulării…Însă Elodia e reală. Sau mă rog desprinsă dintr-o realitate oricare ar fi ea în sensul că depinde de nişte coordonate temporare şi spaţiale, şi care a avut o viaţă, o intimitatate…Şi iată cum o dispariţie a unei avocate oarecare a stârnit atâta vâlvă…Copii, oameni în vârstă, dar şi salariaţi (da, aţi auzit bine, am auzit femei de 40 de ani vorbind despre asta!!) îşi dau cu presupusul după mai bine de jumătate de an de la dispariţie. Fac presupoziţii, studiază cauze şi efecte psihologice, devin experţi în criminalistică…Se vede că e făcătură, dar paradoxal lucrurile astea atrag…Paradoxal  un reality show ca „Noră pentru mama” sau ca defunctul „Big Brother” instituie modele de viaţă. Lor li se spune în cască: „Loveşte! Înjură!” Şi ei execută…subiectul nu mai are, aşadar parte de viaţă personală, i se violează orice intimitate, i se subminează orice nevoie fiziologică, iar telespectatorul se subordonează personajului surprins de cameră mâncând sau uşurându-se. E foarte aiurea să devii la rândul tău un cobai al altui cobai. Pentru că, la urma urmei acolo se ajunge…o existenţă atât de plicticoasă ca cea al lui Truman este cosmetizată senzaţional prin efecte speciale, apoi servită unui public avid de a consuma un lucru atât de facil. Şi totuşi Truman le face jocul. În asta constă genialitatea lui Cristof…doar aşa îl poţi ţine captiv pe (scuzaţi-mi jocul de cuvinte) un spirit de Cristofor adulat ca şi Christos, timp de 30 de ani…Pentru ca în final să afle…(şi felul cum omul vorbeşte cu creatorul său, mi se pare destul de sugestiv):

„-Cine eşti?”

„-Creatorul (pauză) al unui show TV…”După 30 de ani de monitorizare pas cu pas se simte atotputernic. Şi totuşi…

„-Eu cine sunt?” Şi iată cum încep frământările. Se îndoieşte de sine. Şi iată cum trestia începe să cugete. Devine om. Pentru Truman nu este deloc uşor. Se întoarce cu spatele şi strânge din dinţi…

„-Vedeta…Tu ai fost adevărat” ,deci acest individ Cristof a trăit toţi aceşti ani complăcându-se în aceeaşi ipostază. Ai fost adevărat, adică încetezi să mai fii. Căci „dincolo de uşă nu există mai mult adevăr decât în lumea pe care am creat-o pentru tine. Aceleaşi minciuni, aceeaşi înşelătorie. Dar în lumea mea nu ai de ce te teme…Te ştiu mai bine decât pe mine însumi.” Truman ripostează. Şi pe bună dreptate:

„-N-ai putut să intri în capul meu!” Oare Dan Diaconescu a putut intra în capul Elodiei? Poate…dar niciodată pe deplin!

„-Ţi-e frică!” Frica e de fapt a creatorului să nu-şi piardă creaţia. Şi totuşi trebuie să se obişnuiască cu gândul că a pierdut-o deja.

„-E în regulă”…şi aici intervine marea dramă a secolului nostru. Cea a privării de identitate. Cristof nu-l mângâie pe el, ci mângâie un ecran…Truman nu-l va vedea niciodată…

Ceea ce urmează e în spiritul lui Jim Carrey…Mesajul său pentru umanitate este binevoitor şi nevinovat, acelaşi slogan din fiecare zi – de data aceasta spus ultima oară: „În caz că nu ne mai vedem (dar fără azi, urmează o plecăciune) vă doresc o după amiază plăcută, o seară plăcută şi noapte bună”…Viitorul îi e uman…trecutul nu există…Enorma audienţă e fericită…o planetă întreagă e fericită pentru această viaţă câştigată, chiar şi pentru dreptul la existenţă într-o lume mincinoasă (nu şim cât de mincinoasă).

Acum, că am scris, pare cam târziu pentru concluzii…noroc de Pascal ăsta că mă mai ajută încă odată…”Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile…” Recunosc, chiar şi eu sunt contrariat de ceea ce am scris…aş lua-o de la capăt în interpretarea lui Truman…poate că bucuria trăirii fiecărei clipe e de fapt o palmă dată unui val de pesimism, frustrare şi refularea eşecului relaţiilor inter-umane în tehnologie. Poate că acum Elodia îl sărută tandru pe Cioacă amuzându-se copios de showul oferit…

Mă grăbesc să nu scap cumva episodul care să mă ţină treaz şi în noaptea asta! Dar până atunci am şi eu o întrebare: Cum e mai bine? Să cauţi orizontul şi să te loveşti de o bucată de polistiren (plexiglas sau ce-o mai fi pe acolo) sau să te minţi în continuare că nu există OZN-uri sau civilizaţii avansate pe cealaltă parte, necunoscută nouă a convexităţii Pământului? Până să primesc răspunsul să aveţi o zi bună, o seară bună şi o noapte bună…pe ce buton era OTV-ul?

PS: uitaţi-vă la “Truman Show” … face toţi banii!

5 Comentarii

Filed under Crochiuri virtuale

Etichete elodia, filosofie, pascal, truman