Procesul raţiunii echivoce
dedicat stânjenelului mov,
Dragi absolvenţi de 12 clase, sau dragă nene Iancule sau dragă autoare de deşeuri reciclabile cu pretenţie de suport teoretic, sau dragi români care vă războiţi cu seminţele în dedesubturile meciului capital de diseară,
Să ne proptim ochii în tavan ca într-o mare yoghină şi să medităm puţin. Da! Da! Şi tu, nene Iancule, credeai c-ai scăpat?Corpul delict – varianta 72, subiectul 3 de la bacalaureatul din 2008 scris. Bun! Dragii mei, să zicem că vă „cade” asta. Să zicem că alegeţi să scrieţi despre „În vreme de război”(sau „În vreme de război”vă alege…aşa cum v-aţi ales ASIA acum câţiva ani). Şi parcă te văd cum veţi/vom începe: că este nuvelă psihologică realistă…asta vor scrie 99.perioadă 9% din toţi îndoctrinaţii de aceşti ani de liceu, care astăzi sărbătoresc (cel puţin în cazul celor care, Slavă Domnului au suportat cu nervii tari şi multă-multă compasiune aceşti ani şi care, stăpâniţi de arghirofilie (i-auzi termen din cartea de comentarii) se pun pe chefuit la crâşma de lângă şcoală, alături de domnii profesori şi în special domnii directori, ce nu vor scăpa ocazia să devină filozofi. Ca să nu mai vorbesc despre aceia care pleacă împreună cu nişte profesoraşi troglodiţi spre un sejur de vis, cum trebuie să arate orice colectiv unit la Nisipurile de Aur (că numai asta mi-au băgat în cap – despre unitate şi adaptabilitate voi vorbi într-un eseu viitor)! Că la noi e gunoaie, nu aşa e la modă?
Dar să revin la oile noastre, sau porcii lui Lică Sămădăul (după caz, căci după atâta literatură română după ureche, comentată ca o partitură la acordeon), îmi vine să-mi pieptăn broccoli-ul pe care mi l-a însămânţat tanti Europa, ca un cip de-ăla apocaliptic din dramele de pe Pro TV, dintre meciurile de la Euro.). Aşadar, să trecem de platitudinile care mi-au otrăvit atâta spiritul de individ sensiblos la arta pură, lacrimogenă şi moralizatoare, despre caracteristicile nuvelei (când voi scrie nuvele, le voi scrie şi fără să ţin cont de caracteristicile astea, mult prea fine şi delicate pentru hârtia igienică cu damf de aloe şi acţiune rapidă, eficientă şi revitalizatoare)…
Da, nene Caragiale…la tine chiar nu mă aşteptam. Cum să scrii o literatură psihologică, dar care să fie şi realistă, dar în acelaşi timp cu influenţe zoliste şi romantice? Mi se pare mai mult decât o struţo- cămilă. Ce nuvelă este asta? În afară că se încheie în spiritul românului care „n-are noroc”, adică propriul-tău alter ego de Andrii Popa trecut prin toate filmele de acţiune de la Răzbelul 1877 (care rol, din păcate nu ţi-a fost încredinţat şi ţie). Păi de ce n-are românul noroc? Cine e de vină? Ereditatea, cum se speculează în acest top de maculatură?Arghirofilia?Complexul lui Cain şi Abel? Păi să polemizăm o ţâră ce reprezintă mitul lui Cain şi Abel…este întruchiparea conflictului dintre o populaţie sedentar-agricolă şi una transhumantă. Nu e în niciun caz legat de ban, obiectul distinctiv capitalist ce încununează clasicismul de tip realist. Explicaţia biblică e legată de o jertfă…şi hai să fim serioşi…ce jertfă avem în literatura română în afară de jertfa superstiţioasă a Anei lui Manole, care e ridicolă în comparaţie cu epopeile cu acţiune largă, orizontală (şi aici mă refer de la „Iliada” până la „Cântec despre oastea lui Igor” sau „Chanson de Rolland”). Dar, în sens tare putem afirma fără să greşim prea mult că întreaga literatură română ştiută sau neştiută este o jertfă…pentru că personajele se jertfesc din propriile lor neputinţe.
Restul e o incertitudine, dar o incertitudine menită să te înceţoşeze, fără absolut niciun scop artistic (ca în nuvelele lui Eliade)…mă lasă absolut rece acţiunea asta…mai mult decât exagerată. Exagerată pentru că, şi aici sunt dator cu o explicaţie biografică, săracul Caragiale avea şi el patima asta…nu-şi putea permite să fie Mitică atunci când avea procese pentru moştenirea Momuloaiei mult-iubite. E adevărat, moştenirea nu l-a afectat prea mult, dar i-a afectat pe cei din jurul său, căţeluşii oricărei epoci. Da! Explicaţie pe deplin plauzibilă…dar cu repercusiuni asupra vieţii şi operei…aşa că n-au mai stat în picioare decât scrierile de tinereţe: noaptea furtunoasă, scrisoarea pierdtută, şi schiţele care, într-adevăr sunt scrieri remarcabile. Revenind la această „În vreme de război” ca nuvelă psihologică, nu prea putem comenta mare lucru…e un început al sfârşitului, anticiparea exilului unui „om fără noroc” la Berlin…şi cam atât.Ah! A nu se confunda norocul cu destinul! Caragiale nu a fost atât un om fără noroc, cât un destin fără noroc!
Acţiunea…Un popă oarecare devine un Jesse James rural (specific lui Caragiale este cadrul prin excelenţă citadin, deci pornim deja cu un handicap)…E mult de polemizat şi pe tema vieţilor duble, mai ales în comunităţile restrânse…chiar zilele trecute am auzit în nu ştiu ce orăşel că o avocată din baroul local presta servicii „de relaxare” clienţilor nocturni. Tot ce se poate…Revin…acest popă Iancu este trimis la Plevna şi în continuare îmi este servită, cu un vădit accent moralizator, drama unui Stavarache complet debusolat (care, fie-mi permis, numai la banii lui frate-su” nu jinduieşte, ci doar profită ca orice om pragmatic), dar ajunge să sufere o dramă mentală din puct de vedere patologic imposibilă. Mi se pare exagerat, mult prea exagerat. Scena unei fetiţe care încearcă să sustragă un covrig încearcă să creeze această stare de obiect posedat al unei averi, de obsesie pentru ban, dar se dovedeşte a fi doar o parodie infimă şi concentrată după o scenă a lui Hugo, scriitor romantic 100%. Ca să nu mai vorbesc de imixtiuni romantice într-o operă clasică…oniricul…nu are ce căuta acest motiv într-o operă de factură realistă. Clar! Însă şi aici bietul scriitor dă greş…iar doamna autoare de sugestii pentru rezolvarea textelor dă cu băţu-n baltă urât de tot…specularea catalepsiei lui Stavrache (prin leit-motivul „Gândeai c-am murit neică?”, adică un fel de „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” mi se pare o înţelegere îngustă a unui text mort încă din faşă…Iar lipsa totală de înţelegere se observă clar ca lumina zilei în finalul comentariului: comiterea hybrisului? Ce hybris doamnă scumpă?( HYBRIS s.n. (Lit.) Termen denumind excesul, violenţa, considerate în literatura greacă antică una din sursele generatoare (alături de destin) ale conflictului şi prăbuşirii eroului unei tragedii. [< gr. hybris].) Şi aici despre ce conflict vorbim…căci nu avem conflict…cei doi fraţi nu se află în conflict…nu orice neîncredere (justificată/sau nu) generează conflictul.
Înavuţirea asta e exploatată enorm în literatura română, dar nu convingător. Dacă foloseşti scene naturaliste crezi, domnule clasic, că mai impresionezi pe cineva? Bun…îţi legi fratele fedeleş, el se contorsionează şi apoi declami că nu ai noroc…Păi oricine poate scrie aşa ceva la 16 ani, sub influenţa lui Dostoievski…Nu mă aşteptam la aşa un val de morală din partea unui Caragiale, care totuşi, avea un umor, o ironie inteligentă…textul de faţă nu îmi poate trezi nici o stare…iar targetul (ca să mă exprim la modă) unui text cu accent moralizator ar trebui să fie propagarea în comportamentele unei societăţi. Pe când acest text este doar o mărturie a dezastrului de tipul suprasaturaţiei de aseişti care inundă toate pieţele şi toate sectoarele de activitate. Efectele vor fi vizibile pe termen lung… Şi aici e vina literaturii moralizatoare, a clişeelor din cărţile de comentarii, a obtuzităţii unor profesoraşi de murături, cozonaci, sarmale cu iz de literatură fideli ascultători de radio-şanţ, care îmi provoacă un spleen şi o lentoare a gândirii de nici nu mai ştiu care e România şi care Italia, dintre echipele care joacă diseară…
Până una-alta,
S-aveţi chef, dragi absolvenţi, că viaţa e scurtă şi momentele de amintiri, secetoase!
