dedicat stânjenelului mov,

Dragi absolvenţi de 12 clase, sau dragă nene Iancule sau dragă autoare de deşeuri reciclabile cu pretenţie de suport teoretic, sau dragi români care vă războiţi cu seminţele în dedesubturile meciului capital de diseară,

Să ne proptim ochii în tavan ca într-o mare yoghină şi să medităm puţin. Da! Da! Şi tu, nene Iancule, credeai c-ai scăpat?Corpul delict – varianta 72, subiectul 3 de la bacalaureatul din 2008 scris. Bun! Dragii mei, să zicem că vă „cade” asta. Să zicem că alegeţi  să scrieţi despre „În vreme de război”(sau „În vreme de război”vă alege…aşa cum v-aţi ales ASIA acum câţiva ani). Şi parcă te văd cum veţi/vom începe: că este nuvelă psihologică realistă…asta vor scrie 99.perioadă 9% din toţi îndoctrinaţii de aceşti ani de liceu, care astăzi sărbătoresc (cel puţin în cazul celor care, Slavă Domnului au suportat cu nervii tari şi multă-multă compasiune aceşti ani şi care, stăpâniţi de arghirofilie (i-auzi termen din cartea de comentarii) se pun pe chefuit la crâşma de lângă şcoală, alături de domnii profesori şi în special domnii directori, ce nu vor scăpa ocazia să devină filozofi. Ca să nu mai vorbesc despre aceia care pleacă împreună cu nişte profesoraşi troglodiţi spre un sejur de vis, cum trebuie să arate orice colectiv unit la Nisipurile de Aur (că numai asta mi-au băgat în cap – despre unitate şi adaptabilitate voi vorbi într-un eseu viitor)! Că la noi e gunoaie, nu aşa e la modă?

Dar să revin la oile noastre, sau porcii lui Lică Sămădăul (după caz, căci după atâta literatură română după ureche, comentată ca o partitură la acordeon), îmi vine să-mi pieptăn broccoli-ul pe care mi l-a însămânţat tanti Europa, ca un cip de-ăla apocaliptic din dramele de pe Pro TV, dintre meciurile de la Euro.). Aşadar, să trecem de platitudinile care mi-au otrăvit atâta spiritul de individ sensiblos la arta pură, lacrimogenă şi moralizatoare, despre caracteristicile nuvelei (când voi scrie nuvele, le voi scrie şi fără să ţin cont de caracteristicile astea, mult prea fine şi delicate pentru hârtia igienică cu damf de aloe şi acţiune rapidă, eficientă şi revitalizatoare)…

Da, nene Caragiale…la tine chiar nu mă aşteptam. Cum să scrii o literatură psihologică, dar care să fie şi realistă, dar în acelaşi timp cu influenţe zoliste şi romantice? Mi se pare mai mult decât o struţo- cămilă. Ce nuvelă este asta? În afară că se încheie în spiritul românului care „n-are noroc”, adică propriul-tău alter ego de Andrii Popa trecut prin toate filmele de acţiune de la Răzbelul 1877 (care rol, din păcate nu ţi-a fost încredinţat şi ţie). Păi de ce n-are românul noroc? Cine e de vină? Ereditatea, cum se speculează în acest top de maculatură?Arghirofilia?Complexul lui Cain şi Abel? Păi să polemizăm o ţâră ce reprezintă mitul lui Cain şi Abel…este întruchiparea conflictului dintre o populaţie sedentar-agricolă şi una transhumantă. Nu e în niciun caz legat de ban, obiectul distinctiv capitalist ce încununează clasicismul de tip realist. Explicaţia biblică e legată de o jertfă…şi hai să fim serioşi…ce jertfă avem în literatura română în afară de jertfa superstiţioasă a Anei lui Manole, care e ridicolă în comparaţie cu epopeile cu acţiune largă, orizontală (şi aici mă refer de la „Iliada” până la „Cântec despre oastea lui Igor” sau „Chanson de Rolland”). Dar, în sens tare putem afirma fără să greşim prea mult că întreaga literatură română ştiută sau neştiută este o jertfă…pentru că personajele se jertfesc din propriile lor neputinţe.

Restul e o incertitudine, dar o incertitudine menită să te înceţoşeze, fără absolut niciun scop artistic (ca în nuvelele lui Eliade)…mă lasă absolut rece acţiunea asta…mai mult decât exagerată. Exagerată pentru că, şi aici sunt dator cu o explicaţie biografică, săracul Caragiale avea şi el patima asta…nu-şi putea permite să fie Mitică atunci când avea procese pentru moştenirea Momuloaiei mult-iubite. E adevărat, moştenirea nu l-a afectat prea mult, dar i-a afectat pe cei din jurul său, căţeluşii oricărei epoci. Da! Explicaţie pe deplin plauzibilă…dar cu repercusiuni asupra vieţii şi operei…aşa că n-au mai stat în picioare decât scrierile de tinereţe: noaptea furtunoasă, scrisoarea pierdtută, şi schiţele care, într-adevăr sunt scrieri remarcabile. Revenind la această „În vreme de război” ca nuvelă psihologică, nu prea putem comenta mare lucru…e un început al sfârşitului, anticiparea exilului unui „om fără noroc” la Berlin…şi cam atât.Ah! A nu se confunda norocul cu destinul! Caragiale nu a fost atât un om fără noroc, cât un destin fără noroc!

Acţiunea…Un popă oarecare devine un Jesse James rural (specific lui Caragiale este cadrul prin excelenţă citadin, deci pornim deja cu un handicap)…E mult de polemizat şi pe tema vieţilor duble, mai ales în comunităţile restrânse…chiar zilele trecute am auzit în nu ştiu ce orăşel că o avocată din baroul local presta servicii „de relaxare” clienţilor nocturni. Tot ce se poate…Revin…acest popă Iancu este trimis la Plevna şi în continuare îmi este servită, cu un vădit accent moralizator, drama unui Stavarache complet debusolat (care, fie-mi permis, numai la banii lui frate-su” nu jinduieşte, ci doar profită ca orice om pragmatic), dar ajunge să sufere o dramă mentală din puct de vedere patologic imposibilă. Mi se pare exagerat, mult prea exagerat. Scena unei fetiţe care încearcă să sustragă un covrig încearcă să creeze această stare de obiect posedat al unei averi, de obsesie pentru ban, dar se dovedeşte a fi doar o parodie infimă şi concentrată după o scenă a lui Hugo, scriitor romantic 100%. Ca să nu mai vorbesc de imixtiuni romantice într-o operă clasică…oniricul…nu are ce căuta acest motiv într-o operă de factură realistă. Clar! Însă şi aici bietul scriitor dă greş…iar doamna autoare de sugestii pentru rezolvarea textelor dă cu băţu-n baltă urât de tot…specularea catalepsiei lui Stavrache (prin leit-motivul „Gândeai c-am murit neică?”, adică un fel de „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” mi se pare o înţelegere îngustă a unui text mort încă din faşă…Iar lipsa totală de înţelegere se observă clar ca lumina zilei în finalul comentariului: comiterea hybrisului? Ce hybris doamnă scumpă?( HYBRIS s.n. (Lit.) Termen denumind excesul, violenţa, considerate în literatura greacă antică una din sursele generatoare (alături de destin) ale conflictului şi prăbuşirii eroului unei tragedii. [< gr. hybris].) Şi aici despre ce conflict vorbim…căci nu avem conflict…cei doi fraţi nu se află în conflict…nu orice neîncredere (justificată/sau nu) generează conflictul.

Înavuţirea asta e exploatată enorm în literatura română, dar nu convingător. Dacă foloseşti scene naturaliste crezi, domnule clasic, că mai impresionezi pe cineva? Bun…îţi legi fratele fedeleş, el se contorsionează şi apoi declami că nu ai noroc…Păi oricine poate scrie aşa ceva la 16 ani, sub influenţa lui Dostoievski…Nu mă aşteptam la aşa un val de morală din partea unui Caragiale, care totuşi, avea un umor, o ironie inteligentă…textul de faţă nu îmi poate trezi nici o stare…iar targetul (ca să mă exprim la modă) unui text cu accent moralizator ar trebui să fie propagarea în comportamentele unei societăţi. Pe când acest text este doar o mărturie a dezastrului de tipul suprasaturaţiei de aseişti care inundă toate pieţele şi toate sectoarele de activitate. Efectele vor fi vizibile pe termen lung… Şi aici e vina literaturii moralizatoare, a clişeelor din cărţile de comentarii, a obtuzităţii unor profesoraşi de murături, cozonaci, sarmale cu iz de literatură fideli ascultători de radio-şanţ, care îmi provoacă un spleen şi o lentoare a gândirii de nici nu mai ştiu care e România şi care Italia, dintre echipele care joacă diseară…

Până una-alta,

S-aveţi chef, dragi absolvenţi, că viaţa e scurtă şi momentele de amintiri, secetoase!

Bună dimineaţa! Soarele inundă gradat fereastra. Repet gradat! Nu-ţi vine a te trezi, şi totuşi o faci. Hai că trebuie (e reducere de personal la sfârşitul lumii, deci nu ai de ales). Soţia îţi zâmbeşte şi îţi întinde ceşcuţa de Moccocoa (tocmai de pe culmile Muntelui Nicaragua). Dalmaţianul vecinului te adulmecă de cum ieşi pe poartă. La colţ…aceeaşi gemeni pensionari în absolut fiecare zi te salută mai zâmbitori ca niciodată şi tot repetă, din pură complezenţă intenţia reînnoirii poliţei RCA. Şi totuşi la fel de zâmbitori ca şi ieri, la fel cum vor fi şi mâine. Şi ironia sorţii face ca tu să fii angajatul unei firme de asigurări! Vorbeşti de inevitabil, uneori mai şi glumeşti pe seama lui, alteori râzi ca un bezmetic. Şi e normal. Pentru tine timpul nu s-a măsurat niciodată în ore, minute, secunde. Existenţa ta e clasificată în scene, episoade, frameuri. Tu nu exişti ca entitate. Eşti doar oiţa Dolly (nu o oiţă oarecare) mulsă de zeci, sute, poate chiar mii de marionete. Deţii rolul principal, iar showul pe care îl conduci fără să ai cea mai vagă idee lipeşte milioane şi milioane de oameni de ecrane. În felul ăsta le furi şi lor identitatea. Problema survine atunci când îţi dai seama. Ai fi putut trăi oare în felul ăsta o viaţă întreagă? Nu prea cred. Puţini oameni sunt predestinaţi să devină exploratori (în măsura în care eu cred în predestinare). Ceilalţi sunt cantitatea neglijabilă, conştientă de indispensabilitatea ei.

Ca să definesc natura umană, spunea Pascal, am a-i cunoaşte limitele. Cum? Cercetând realitatea exterioară. O fac. Ce descopăr? Două infinituri. Infinitul mare, acela al lumii în întregul ei şi infinitul mic, cel al diviziunii. Problema lui Truman – şi aici fac o paranteză legată de numele ăsta, predestinat experimentului, dar şi deciziilor radicale…E vreo legătură cu Harry Truman, cel care a dat undă verde pentru bomba atomică şi a împins omenirea într-o nouă eră…şi anume cea a fricii? Iată-l aşadar pe personajul interpretat de Jim Carrey inaugurând odată cu secunda 1  a vieţii sale o nouă eră…cea a celui mai complex reality show conceput vreodată. El e alesul (dar într-un mod înfiorător, care îmi aminteşte cu groază de epoca de aur a Regretatului şi de Ceauşeii lui). Revin, aşadar problema lui Truman (mă voi mulţumi în continuare doar cu interpretarea de omul non-ficţiune) e ieşirea. „Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, fără excepţie”, dar în mod sigur nu toţi văd fericirea în acelaşi mod. Acelaşi Pascal se declara surprins de lipsa uimirii naturii umane în faţa propriei slăbiciuni. Truman e şi el uimit, dar uimirea lui derivă din recompunerea pas cu pas a Universului său arhetipal. Mai în glumă, mai în serios, e singurul om care a căzut a doua oară din Paradis, atingându-l totodată. Explcaţia oferită, ar fi aceea că lumea umană e un loc viciat. Însă părintele showului, Cristof susţine că, de fapt Truman îşi iubeşte celula, micul său Paradis complet artificial de pe insula Seaheaven (alt nume predestinat) şi nu va avea curajul să îl părăsească. Şi totuşi Truman nu cedează, acum când ştie se loveşte de peretele de plexiglas al insulei, se luptă cu valurile, se luptă cu propriul său trecut, cu plecarea şi brusca revenire a tatălui, cu despărţirea de Silvia (împreună cu care a trăit unicele momente de fericire, dar şi de adevăr). Şi totuşi nu poate să ajungă la ea. Ar fi o catastrofă pentru cele câteva sute de milioane de telespectatori, pentru cei ce uită de ei înşişi absorbiţi de existenţa unui singur individ, pentru cei ce plâng atunci când Marlon încearcă să îi răpună fărâma de îndoială. Cum? Încearcă să îl convingă că e doar stăpânit de o mult prea puternică emoţie. El nu îl va trăda, în concluzie nu are la ce să fie părtaş. Au copilărit împreună, au copiat unul de la altul la fiecare test de la liceu; „indiferent de ce răspundeam, aveam dreptate cumva. Sau nu aveam deloc”. Marlon îi aduce tatăl înapoi, iar milioane de oameni de pe tot mapamondul trăiesc împreună emoţia şi îşi stăpânesc plânsul.

Şi fiecare din aceste personaje, indiferent că este vorba despre Merye sau Marlon sau de şoferul care îl anunţă cu regret că a survenit o problemă regizată, bineînţeles cu câteva minute înainte, din studio înseamnă pentru Truman ceea ce a însemant poliţistul Cioacă pentru Elodia. Să spunem deci că ei sunt motorul existenţei sale? Complet fals.  După Pascal, motorul existenţei fiecărui individ e format din două componente instinctul şi pasiunea…instinctul personajului nostru e Seaheaven, insula înţesată de camere video. Dar pasiunea lui e în altă parte, într-o lume mult mai puţin sigură pe care el nu a cunoscut-o niciodată, deşi vede în fiecare zi imaginea ei proiectată pe o hartă a insulelor Pacificului, ori pe o insignă de pe un pardesiu al femeii cu adevărat iubite: „How does it end?” Pasiunea lui e normalitatea, fericirea pe care o trăim zilnic, senzaţia aceea de anonimat profund, de furnică, de micimea, de ticăloşia noastră şi amplificată de multe mii de ori de conştienţa profunzimii acestui sentiment. Pe insulă, Truman e un fel de mic Mesia, sacrificat, cu bună ştiinţă şi care afirmă cu umor negru că ar prefera să devină sursă alternativă de hrană…şi e condus de Cristof…zeul (sau mogulul – unii vor să devenim dumnezei, alţii vite) care hrăneşte o planetă înfometată cu iluzii…da, cu iluzia că uite, ce cuplu fericit, ce oameni zâmbitori, ce viaţă uşoară şi relaxantă. Şi astfel se omite şi fericirea, şi adevărul. Şi iarăşi trebuie să-l citez pe Pascal: „Existenţa umană este inautentică, pentru că îi oferă omului prilejul de a se ascunde în tumultul vieţii”. În felul ăsta ar evita adevărul. Dar Truman nu are posibilitatea nici de a evita adevărul (ca mulţimile extaziate din faţa televizoarelor) , dar nici de a-l confrunta (pentru a nu trezi din somnul lor iraţional aceste mulţimi). Mass media afundă mulţimile în mediocritate, minţindu-le totodată cu existenţa paradisiacă a idolului lor, a bietului erou căruia îi este furată căutarea de sine ,căutarea în general sau dorinţa de căutare fără absolut  nici o explicaţie.

Truman e ipotetic. E un naiv ipotetic. Sau un obiect al manipulării…Însă Elodia e reală. Sau mă rog desprinsă dintr-o realitate oricare ar fi ea în sensul că depinde de nişte coordonate temporare şi spaţiale, şi care a avut o viaţă, o intimitatate…Şi iată cum o dispariţie a unei avocate oarecare a stârnit atâta vâlvă…Copii, oameni în vârstă, dar şi salariaţi (da, aţi auzit bine, am auzit femei de 40 de ani vorbind despre asta!!) îşi dau cu presupusul după mai bine de jumătate de an de la dispariţie. Fac presupoziţii, studiază cauze şi efecte psihologice, devin experţi în criminalistică…Se vede că e făcătură, dar paradoxal lucrurile astea atrag…Paradoxal  un reality show ca „Noră pentru mama” sau ca defunctul „Big Brother” instituie modele de viaţă. Lor li se spune în cască: „Loveşte! Înjură!” Şi ei execută…subiectul nu mai are, aşadar parte de viaţă personală, i se violează orice intimitate, i se subminează orice nevoie fiziologică, iar telespectatorul se subordonează personajului surprins de cameră mâncând sau uşurându-se. E foarte aiurea să devii la rândul tău un cobai al altui cobai. Pentru că, la urma urmei acolo se ajunge…o existenţă atât de plicticoasă ca cea al lui Truman este cosmetizată senzaţional prin efecte speciale, apoi servită unui public avid de a consuma un lucru atât de facil. Şi totuşi Truman le face jocul. În asta constă genialitatea lui Cristof…doar aşa îl poţi ţine captiv pe (scuzaţi-mi jocul de cuvinte) un spirit de Cristofor adulat ca şi Christos, timp de 30 de ani…Pentru ca în final să afle…(şi felul cum omul vorbeşte cu creatorul său, mi se pare destul de sugestiv):

„-Cine eşti?”

„-Creatorul (pauză) al unui show TV…”După 30 de ani de monitorizare pas cu pas se simte atotputernic. Şi totuşi…

„-Eu cine sunt?” Şi iată cum încep frământările. Se îndoieşte de sine. Şi iată cum trestia începe să cugete. Devine om. Pentru Truman nu este deloc uşor. Se întoarce cu spatele şi strânge din dinţi…

„-Vedeta…Tu ai fost adevărat” ,deci acest individ Cristof a trăit toţi aceşti ani complăcându-se în aceeaşi ipostază. Ai fost adevărat, adică încetezi să mai fii. Căci „dincolo de uşă nu există mai mult adevăr decât în lumea pe care am creat-o pentru tine. Aceleaşi minciuni, aceeaşi înşelătorie. Dar în lumea mea nu ai de ce te teme…Te ştiu mai bine decât pe mine însumi.” Truman ripostează. Şi pe bună dreptate:

„-N-ai putut să intri în capul meu!” Oare Dan Diaconescu a putut intra în capul Elodiei? Poate…dar niciodată pe deplin!

„-Ţi-e frică!” Frica e de fapt a creatorului să nu-şi piardă creaţia. Şi totuşi trebuie să se obişnuiască cu gândul că a pierdut-o deja.

„-E în regulă”…şi aici intervine marea dramă a secolului nostru. Cea a privării de identitate. Cristof nu-l mângâie pe el, ci mângâie un ecran…Truman nu-l va vedea niciodată…

Ceea ce urmează e în spiritul lui Jim Carrey…Mesajul său pentru umanitate este binevoitor şi nevinovat, acelaşi slogan din fiecare zi – de data aceasta spus ultima oară: „În caz că nu ne mai vedem (dar fără azi, urmează o plecăciune) vă doresc o după amiază plăcută, o seară plăcută şi noapte bună”…Viitorul îi e uman…trecutul nu există…Enorma audienţă e fericită…o planetă întreagă e fericită pentru această viaţă câştigată, chiar şi pentru dreptul la existenţă într-o lume mincinoasă (nu şim cât de mincinoasă).

Acum, că am scris, pare cam târziu pentru concluzii…noroc de Pascal ăsta că mă mai ajută încă odată…”Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile…” Recunosc, chiar şi eu sunt contrariat de ceea ce am scris…aş lua-o de la capăt în interpretarea lui Truman…poate că bucuria trăirii fiecărei clipe e de fapt o palmă dată unui val de pesimism, frustrare şi refularea eşecului relaţiilor inter-umane în tehnologie. Poate că acum Elodia îl sărută tandru pe Cioacă amuzându-se copios de showul oferit…

Mă grăbesc să nu scap cumva episodul care să mă ţină treaz şi în noaptea asta! Dar până atunci am şi eu o întrebare: Cum e mai bine? Să cauţi orizontul şi să te loveşti de o bucată de polistiren (plexiglas sau ce-o mai fi pe acolo) sau să te minţi în continuare că nu există OZN-uri sau civilizaţii avansate pe cealaltă parte, necunoscută nouă a convexităţii Pământului? Până să primesc răspunsul să aveţi o zi bună, o seară bună şi o noapte bună…pe ce buton era OTV-ul?

PS: uitaţi-vă la “Truman Show” … face toţi banii!

„Licuţa se uită la ceas. Era opt seara când se trezi. Trecură deja cinci minute de când căuta cu mâna stângă veioza de pe noptieră. Chiar dacă dormise mult, se simţea tare obosită. De somn, genele i se lipeau în aşa fel încât din lumina de afară nu reuşea să distingă decât o perdea discontinuă de raze. Le simţea intrându-i cu forţa în ochi şi acest lucru devenea destul usturător, la contactul cu rimelul întărit. După ce, în sfârşit aprinse veioza constată că întreaga perdea se transformase brusc în şerpişori umblători ce aduceau cu structurile simple de celule privite la microscop. Se mişcau foarte repede, atât de repede încât ochii ei refuzau să-i mai urmărească. Se concentră pe unul dintre ei şi parcurgea împreună cu el întregul ei câmp vizual. Îşi contractase atât de mult muşchii irisului, încât toată camera îi apărea doar ca un fundal străjuit de gene. Ceea ce era între imaginea camerei şi ochi, cu excepţia genelor, îi apărea doar ca o scenă pentru infimii şerpişori. Dacă în timp ce era întuneric în cameră, resimţea fasciculele răzleţe venite de pe geam ca fiind dureroase şi usturătoare, acum întreg spectacolul acesta îi părea la limita suportabilităţii. Dar în mod curios, cu cât îşi prelungea mai mult acest chin, cu atât se complăcea mai mult în braţele voluptăţii. Gusta fiecare secundă din această reverie psihopompică. Căldura plapumei îi dezmierda fiecare părticică din trup. Îşi dorea ca această plăcere simplă să dureze o veşnicie…”

Raze albăstrui – roşiatice îi inundau cămăruţa şi fiecare rază părea însoţită, la intrarea în cameră, de o lungă dâră de praf. Închise nervos pixul şi mototoli hârtia pe care schiţase aceste rânduri palide şi irelevante. Îşi simţea propria minte ca pe o draperie translucidă, ca pe un vid profund: „În ritmul ăsta, Licuţa nu se va mai naşte nicicând”, îşi spuse el, trăgând în plămâni o cantitate considerabilă de aer şi expirându-l înciudat. Simţise frigul din ce în ce mai pătrunzător al toamnei târzii care pătrundea nestingherit în odăiţa sa de la etaj. Frigul şi întreaga sa frământare îl făcură să aţipească pe dormeza de pluş aflată de-a curmezişul caloriferului ruginit ce, din când în când susura îngrozitor…

„…Licuţa se întinse pe burtă, iar apoi se rostogoli întocmai ca o pisică răsfăţată ce se tăvăleşte în praful unei verande însorite. Se ridică brusc, apoi îşi aruncă pe ea un vechi halat de mătase şi dispăru în baie pentru câteva minute. Rămase uşor surprinsă privindu-şi chipul în oglindă. Niciodată nu-şi mai studiase cu atâta atenţie cearcănele fine ce-i brăzdau obrajii întocmai ca nişte rigole săpate de şiroiri misterioase şi ascunse unei priviri uşor extatice. Îşi potrivi bretonul tuns asimetric în aşa fel încât, dacă i-am privi creştetul capului printr-o oglindă plasată la nivelul tubului de neon am fi uşor orbiţi de impactul luminii albe omniprezente asupra irizaţiilor aurii ale şuviţelor. Însă nu numai vederea unui potenţial cititor extrem de scrupulos ar avea de suferit de pe urma acestei lumini artificiale, ci însăşi privirea ei părea destul de buimăcită. Deschise robinetul şi-şi cufundă faţa în jetul de apă rece al cărui zgomot se amplifica de câteva ori la contactul cu porţelanul chiuvetei şi de alte câteva ori acustica micii încăperi. Zgomotul, însă o făcu să tresară. Îşi încordă auzul şi închise robinetul. Nimeni. O simplă părere. Deschise din nou robinetul. Dar părerea aceea îi adia încă prin minte şi nu îi dădea pace. După un minut reuşi să-şi biruiască frământarea. Închise din nou robinetul, se şterse în grabă şi o zbughi spre uşa metalică de la intrare. Într-adevăr se auziseră bătăi uşoare, abia perceptibile, sunete care aduceau mai mult cu zgrepţăniturile unei înaripate ce râcâie în pietriş, decât cu sunetul unei falange umane lovind un metal. Clinchetul cheii reverberă de două – trei ori prin întunericul holului, după care uşa se dădu în lături…”

Sări din pat cu agilitate. Nu putea realiza de unde anume venise sunetul care l-a trezit atât de agresiv. Un sunet ciudat, brutal şi venit parcă de nicăieri i se lovise de timpan acum câteva secunde. Părea că cineva de la un etaj superior râcâie cu unghia vopseaua întărită de pe o ţeavă. Îşi duse degetele la tâmple. Îi pulsau îngrozitor şi îl cuprinse o stare îngrozitoare de nervozitate. Migrenele îi creau probleme toamna de când se ştia. Însă starea în care se trezise era pe cât de neplăcută, pe atât de ciudată. Simţea că se sufocă în acea cămăruţă friguroasă, murdară şi prost aerisită. Dădu la o parte un capăt al perdelei. Într-adevăr, razele sângerii ale amurgului se topiseră de mult într-o ceaţă densă, dincolo de care se întrezăreau luminiţele farurilor, lampioanelor, galaxiilor, aflate într-o îmbinare aproape lipsită de contur undeva atât de aproape şi totuşi infinit mai departe de ochii săi…şi panorama avea puterea să-i destindă privirea. Îşi lipi fruntea de sticla geamului şi, instinctiv se lipise de caloriferul călduţ. Simţea nevoia unei ieşiri cât de scurte, poate chiar până la alimentara de vizavi. Îşi dorea atât de mult să inhaleze oxigenul viciat de sute de ţevi de eşapament, dar suficient de rece cât să-i umfle plămânii, încât organismul său percepea acest mic deliciu ca pe ceva indispensabil. Iar o forţă necunoscută îi sfida până şi ultima fărâmă de împotrivire. Îşi trase cu ceva greutate în picioare botinele de piele şi făcu vreo câţiva paşi pe linoleumul propriului hol. Botinele orăcăiau cu încăpăţânare. Îşi îmbrăcă încet paltonul de iarnă şi deschise larg uşa. Îl izbi din plin un damf de moare de varză şi jumări. Intră din nou înăuntru şi înhăţă cheia rămasă pe frigider. Deschise din nou uşa. De data asta părea extrem de deranjat de becul din hol în jurul căruia se roteau câteva gângănii, fiecare pe orbite improvizate…îşi aţinti privirea asupra becului, deşi lumina aceea difuză părea vizibil să-l deranjeze. Gângăniile păreau acum să-şi fi părăsit orbitele şi să se hârjonească în voie pe tavanul igrasios al casei scărilor.

„-Mădălina, ce faci fată la ora asta, o întrebă Licuţa după ce îşi lipise obrajii de obrajii reci ai celeilalte şi se îmbrăţişară de parcă nu s-ar mai fi revăzut de câteva decenii bune.

-Eram în trecere, minţi ea. Am venit să îţi aduc filmul ăla pe care l-ai vrut. Şi mă gândeam că poate ieşi şi tu la o plimbare. A început să şi ningă. E tare frumos…

-Să ningă?, întrebă mirată Licuţa, apoi continuă parcă pentru a se disculpa în faţa celeilalte. Ştii, eu am dormit mult astăzi. Am învăţat până târziu pentru teza de la matematică…

-Haide fată, ştii ce frumos e în centru? Au venit ăştia cu bâlciul.

Mădălina vorbea răguşit şi nazaliza fiecare consoană. Poate că răcise în drum spre blocul prietenei sale. Îşi legă mai bine fularul de lână deasupra gulerului pardesiului şi îşi frecă palmele de nerăbdare:

-Vii, da?

-Bine, acceptă Licuţa, dar fără entuziasm, lucru pe care prietena ei nu-l observă sau cel puţin mimă nepăsarea faţă de reacţia celeilalte. Aşteaptă-mă în sufragerie…Doar nu vrei să ies în pijama.

Mădălina râse cu poftă…”

Acest bec este alături de balstradă, singurul obiect familiar din tot holul. Restul e var, mucegai, igrasie. Îl atrăgea de fiecare dată când ieşea din casă, nu atât pentru forma, cât pentru lumina difuză şi întreruptă pe care o împrăştia. Îşi desprinse cu greu ochii de pe el şi coborî încet treptele, secondat de o umbră gigantică, care-l părăsi însă în momentul părăsirii imobilului. Acum era în sfârşit singur şi se putea cufunda în linişte în noianul de gânduri apăsătoare, şi totuşi atât de sterile. Mergea încruntat, cu capul în pământ, încercând astfel să evite puţinii trecători pe care-i întâlnea. Când şi când îşi ridica încet privirea şi surâdea privind grădina zoologică a copilăriei sale, şi ţarcurile de unde încă se mai distingeau rareori răgetele înfundate ale unei leoaice jigărite. Trecu apoi pe lângă şcoala unde îşi petrecuse câţiva ani buni din viaţă. Dar şi aceasta părea înveşmântată într-o manta lugubră. Mintea sa repeta la fel ca o placă stricată de patefon: „Acţiune! Acţiune! Lumea cam asta vrea…şi eu scriu acum aceste rânduri gândindu-mă că nu am cum să le ofer acţiunea mult dorită! Cine mi-ar fi publicul ţintă: oameni obişnuiţi, în drumul de la serviciul lor plictisitor spre casă să răsfoiască timidul meu text într-un metrou ticsit? Sau odată ajunşi acasă şi aşezaţi confortabil pe canapea sau chaise-longue să prefere scrierea asta fadă în loc de telejurnalul mult mai animat? Sau femeia de la „Lido” care, într-o transhumanţă pe verticală a ascensorului blindat va citi frazele acestea atât de triste în locul banalelor periodice cu integrame? Un copil n-ar avea ce să înţeleagă…O poveste universală, interiorizată la maxim, o nu! Intelectualii de la academie m-ar privi cu suspiciune, dar şi cu încântare, încă o tentativă eşuată de a le lua pâinea de la gură,e ca şi cum aş pleca să descopăr America de unul singur! Cum de s-a ajuns aici? De ce atâta acţiune? Am uitat oare că trăim în secolul vitezei? Am uitat oare că utilizăm artă de import peste universul autohton, şi aşa destul de golaş, şi ajungem rapid la decadenţă? Am uitat că ştifturile sau polologhia alambicată redată în logos peste un timp de câţiva ani, câteva secole ş.a.m.d are mari şanse de a ajunge mare…pur şi simplu orice e legat de logos e bun, e divin, exhaustiv, gnostic, mă adâncesc iară în teoria chibritului, dar lumea totuşi vrea acţiune! Cuvântul ăsta îmi face membrana timpanică să vibreze, mă enervează, mă chinuie, mă obsedează…”

În tăvălugul gândurilor sale, nici măcar nu le-a observat. Cele două fete îl depăşiseră râzând, iar acum se îndreptau spre centru, lăsând în urma lor o dâră persistentă de parfum şi exlamaţii fugitive, poate chiar câteva frânturi de propoziţie:

„-De ce fată, să-ţi fie frică? Ce? Nu ai mai fost niciodată…mi se pare absurd!

-Orice se poate întâmpla. Mai bine nu mă dau în chestia aia…

-Vai fată! Nu ştiu de ce tot mă scoţi din casă atunci… Nu ai tupeu nici să treci strada!E o mare vrăjeală! Cred că sunt mai mari şansele să mori la tine acasă, înecându-te cu o bucată de pizza, decât să mori în de-astea. Ştii de câte autorizaţii au nevoie ca să funcţioneze? Taică-miu lucra într-o vreme la Protecţia Consumatorului…”

Probabil vorbeau despre caruselul amplasat în centru, şi care în fiecare an, de ziua micului orăşel strângea un număr însemnat de oameni. Din copilăria sa nu avea prea multe amintiri, dar una i s-a întipărit foarte bine în minte, eclipsându-i şi astăzi forţa raţiunii. După tragicul eveniment de acum mulţi, mulţi ani nu a mai putut vorbi două luni…Brusc, simţi că se sufocă. Îşi descheie paltonul şi se aşeză pe o băncuţă. În apropiere răsuna o muzică stridentă şi nările i se umpluseră de fumul floricelelor coapte. Simţea că nu-şi mai poate controla gândurile care se transformau încet în convulsii. Astfel resimţi vechea sfârşeală ce puse cu totul stăpânire pe el. Îşi ridică ochii spre cerul înstelat…şi zări roata aceea, monstrul cu zimţi ai copilăriei sale cum îi rânjea…

„Ningea…Copilul privea entuziasmat la fel ca şi ceilalţi copii care stăteau în faţă. Era prima oară când roata a fost adusă în oraş. Priveliştea era încântătoare. Lumea ţipa, extaziată de artificii, încadraţi de munţii de troiene aruncaţi pe margini, printre boschete. Pe atunci nu se vedea în fiecare zi aşa un spectacol grandios, dar deosebit de vulgar. Mulţi stăteau la rând, beţi şi se băteau cu pumnii în piept căutând să îi îndepărteze pe ceilalţi…şi toţi voiau să supună monstrul care le surâdea amabil. Printre ei era şi Licuţa. Stătea surâzătoare în stomacul de fiare al monstrului şi îi privea pe ceilalţi cu superioritate. Zărise prin mulţime mâna tremurândă a Mădălinei şi zâmbetul ei uşor forţat. Şi ciudatul monstru se puse în mişcare, urnindu-şi balamalele proaspăt unse…Cei dinăuntru răcneau îngroziţi, dar fericiţi…Zburau printre şinele cosmosului. Mulţimea rămăsese stupefiată…trupul inert al ei…da, ea era, nu se putea să fie altcineva? De ce oare destinul nu se înşeală niciodată?…zăcea acolo, în maldărul spălăcit, pe care îl păta cu sângele ei călduţ, ca o jertfă adusă monstrului…”

De ce tocmai ea? De ce îi venea în minte numai această acţiune…din atâta situaţii posibile şi imposibile, din infinitul de combinări, aranjamente, permutări, de ce viaţa era pe cale să i-o arunce din nou în faţă pe cea mai dură dintre ele, pe cea mai sângeroasă…încă vedea cu ochii minţii rigolele de pe tenul atât de frumos, lumina palidă a unui lampion, şi cercul de gură – cască ce constatau uimiţi şi se întrebau de ce mostrul atât de bine strunit a dat greş…sau mai bine zis de ce a atacat stricând un spectacol grandios, ucigând încă un personaj încă din faşă…

„-Fată, hai că e prea aglomerat! Hai să-ţi arăt cafeneaua unde am fost cu Marinel!”

Adevărul e că nu mi-am mai scris demult temele la mate. E şi normal! Pentru că, în această goană după senzaţional în care ne hârjonim mai mult sau mai puţin conştienţi, temele la mate nu mai prezintă nimic ieşit din comun. Sunt aceleaşi vechi exerciţii pe care le rezolva şi bunica acum mai bine de 50 de ani. Absolut nimic nou sub soare. Funcţiile, derivatele, integralele şi metodele lor de rezolvare sunt singurele entităţi din lumea asta care au câştigat războiul cu timpul. S-au schimbat doar programele şcolare (sau mai bine zis doar ordinea în care urmează să bulverseze cu intensitate luminoasă peste limita suportabilităţii  alte şi alte creiere…). Ah! Desigur! S-au schimbat şi manualele! Căci asta e soarta lor ingrată – să se jerpelească şi, cu puţin noroc să ocupe un spaţiu călduţ pe un fund de cutie în debara. Sau în beci! Sau dacă nu şi nu! Sănătate! Conţinutul cărţii plin de integrale pipernicite şi schimonosite merge în containerul pentru hârtie, iar coperţile în cel pentru carton. Mă întreb unde oare merg petele de cafea de pe marginile paginilor, muncite încă din timpuri imemoriale, ameninţate de urgii de corigenţe…Astea unde merg? La plastic sau la organice?

Dar blogurile? Ele unde merg în altă viaţă? Sau ele mor încet-încet încă din momentul conceperii? La fel ca şi oamenii…se sting pe deplin conştienţi că ceea ce au realizat în viaţa asta nu sunt decât firmiturile de la masa unei mari inutilităţi…la momentul ăsta nu există o misiune mai ingrată decât a scrie pe un blog…Poate că acum vă încruntaţi la mine şi nu vă vine să vă credeţi ochilor. Dar…

Scrii despre viaţa ta…hmm! neinteresant! Ce? Nu-i aşa? De pildă, cine moare de grija lui Liu Xu, blogger la 17 ani, din Bejing? Eu unul, afirm cu mâna pe inimă că nu m-ar interesa defel ce specie de pisică sălbatică consumă frecvent, ori ce gagici mai invită la plimbare prin Oraşul Interzis? Lucrurile însă s-ar schimba radical dacă individul ar fi pivotul celor de la Bulls. Atunci o lume întreagă ar fi cu ochii în 16! Iar dacă l-ar împinge Necuratul spre vreo manevră în restaurant gen Moni şi Iri în plin amor oral (fază care circulă pe net de ceva vreme încoace), atunci chiar că lumea s-ar repezi să se minuneze asupra dotării vedetei. Greşesc? Şi totuşi, dacă 6 miliarde de muritori ar avea montate webcams în întimitate, peisajul de pe Terra ar fi unul cât se poate de sumbru. În 30 de ani, nici un locuitor al Planetei Albastre nu va mai avea descendenţi, iar cei rămaşi se vor făli cu titlul de mari labe triste. Ce inutilitate!

Şi totuşi să revin la blogul lui Liu Xu, un tânăr literat din Bejing. Blog care discută filozofia lui Confucius, Lao Ţi, ori îşi dă cu părerea despre “Lolita”, încercând prin asta să atragă un public. Dar în caz că există, e atât de ales pe sprânceană, dar la ce bun? Sau dacă descreieratul tânăr ar stârni cu fiecare post câte un scandal, sau pur şi simplu s-ar lua de câte cineva…ar fi ceva nemaivăzut : un fel de K1blogging…eventual prin tribunale…sau să-l văd pe tânărul nostru analizând la rece şi într-un mod destul de subiectiv motivele apropierii economice China – Rusia. Atunci chiar că la stats ar fi un rotund 0!

Când omul secolului XXI se grăbeşte să ajungă de acasă la birou şi viceversa, îşi mai permite din când în când luxul de a mânca un hamburger concomitent cu a citi un ziar. Şi din ziar ce vede? Sau ce apucă să vadă? Doar headlinesurile (poate şi şapourile)…adică esenţa configurată pe ultimele ştiri Şi astea oricum nu au cum să-l afecteze. Poate doar în cazul unei calamităţi! Care, normal nu poate să-l afecteze! Căci el nu concepe altă ocupaţie decât cenuşiul zilnic…Ce inutilitate! Deci unde ajung dacă scriu pe blog inutilităţi în loc să scriu la mate? Ajung să nu mai ştiu cum să aleg containerul potrivit pentru pete de cafea…;)

Şi acum un ultim update pe azi: am găsit acelaşi text, cu acelaşi nume, cu aceeaşi tematică, poate mai succint tratat…orice despărţire e dureroasă (vezi http://blog.360.yahoo.com/blog-3enPhBQia66dB33W6O6L2v0N?p=53) …adio! dar rămân cu tine!

 Credeaţi că se întâleşte numai la intrare în Mamaia?Ei bine vă înşelaţi. Pe această autostradă spre Milano taxa e la ordinea zilei. Şoferii stau liniştiţi la coadă şi nimeni nu comentează. Mă întreb unde vor ajunge aceşti bani, mai ales acum, când numărul românilor (sau a celor cu apucături româneşti – în viziunea lor) din Cizmă se va reduce simţitor?

De ceva timp toate posturile TV de la noi şi din cizmă vuiesc de numa-numa. Exagerări cu un viol, slujbe religioase atât ortodoxe cât şi catolice, mesaje emoţionante din ambele părţi, şi chiar din partea Papei, xenofobie manifestată la meciuri de fotbal (acolo unde xenofobia nu e deja intrată în cotidian). Ei se coalizează împotriva estului, noi ne culpabilizăm inutil. Printre atâta mizerie şi extrădări, unde se va ajunge? Şi mai ales pentru ce? Pentru o populaţie ce trăieşte ca migratorii Evului Mediu pentru care este valabilă doar legea junglei, care dă în cap pentru o bucată de pâine, niciodată îndestulătoare. Ei populează periferiile şi se ocupă cu sustrasul poşetelor. Şi au instituit astfel un altfel de democraţie, în care toţi sunt egal şi în care nu contează cui aparţine poşeta ori portofelul. Nu contează viaţa victimei, nu contează dacă victima e florăreasă sau soţia unui oficial din Marină, nu contează unde se află şi ce anume caută. Un portofel în plus înseamnă o gură în plus de hrănit. Restul sunt detalii lipsite de orice importanţă. Dar dacă răposata nu ar fi fost persoană publică (soţie de ofiţer) ce ar fi fost?Un posibil scenariu:

În primul rând peninsularii ce intră periodic în contact cu  gulagurile insalubre de la periferia Romei ar fi stat cu frica în sân la nesfârşit. În schimb cei de aici, din punctele de plecare ale odiseii rromilor ar fi trăit la fel de greu, printre secete, inundaţii, sărăcie, şomaj, injustiţie sau instabilitate politică. Măcar ar fi trăit liniştiţi. Poate că Lazio-Fiorentina ar fi fost un derby ca oricare altul, presărat cu violenţele lor etnice la adresa oricărui jucător ce aparţine unui naţii considerate de ei inferioară (indiferent că e din România, Caraibe ori Africa neagră).  Poate că Mutu ar fi intrat din primul minut şi ar fi marcat încă o dată…Sigur că nici de acum încolo statul român nu-şi va face datoria faţă de cetăţeni, oriunde s-ar afla. Poate că noi, ca popor nu ne-am fi plecat din nou capul în faţa lor…

De la ultimul om prezent sâmbătă la slujba religioasă de la Universitate, şi până la premier, toţi am plecat spăşiţi capetele cu acelaşi mesaj, mai mult sau mai puţin de ochii lor, (căci în sufletele noastre îi urâm şi le acordăm importanţă poate mai mult decât merită) : “Iartă-ne Geovanna!” Da pe mine de ce să mă ierţi? Ce?Eu ţi-am dat în cap? Pentru ce să convingem Occidentul? Că sărăcia lucie de la noi îi determină pe acei sărmani fără vină să plece? Oare câţi dintre ei pleacă să muncească şi câţi să dea în cap? De ce să generalizăm în mod inutil? Căci oricine putea comite fapta asta căreia nu caut, Doamne fereşte să-i minimalizez proporţiile odioase. Dar să recunoască odată  că şi ei îşi au răufăcătorii lor, sau poate că ţiganul Mailat e doar o diversiune menită să muşamalizeze…ce s-ar întâmpla dacă s-ar dovedi că nu prăpăditul ăla a ucis?

Din păcate, nici în momentul de faţă nu pot înţelege implicarea poporului român în acest gen de mizerii. Sau chiar a etnităţii rrome de pe teritoriul României? Italienii ăştia cu pretenţii nu îşi asumă responsabilitatea şi aruncă mâţa moartă în alte curţi. Geovanna, iartă-ne…pentru ce? Nu ştiu…Italia, iartă-ne aşa ţigani cum suntem…

Încă din faza conceperii, am avut destul de clar în minte targetul fiecărei categorii de articole…exceptând-o pe aceasta. Dar pe parcurs am înţeles că fiecare dintre noi are nevoie de un cotlon în care să regăsească acel zâmbet cald, lipsit de orice urmă de ironie… şi ăsta va fi şi laitmotivul acestei modeste campanii. Aceea de a contracara vulgaritateaşi mediocritatea din mass-media, indiferent că se manifestă în lungile anchete cu iz lacrimogen de pe OTV ori în rubrica fetei de la pagina 5…

Aşa că, orice semnal în acest primit de la voi nu poate fi decât îmbucurător…Puteţi trimite imagini, texte (originale sau, de ce nu modificate şi nu neaparat supuse canoanelor artei cu ochelari de cal), în general orice material care să “vorbească” în numele acestei idei…şi cine ştie?

Update1: materialele se vor trimite pe adresa de yahoo pe care promit că, de acum, o voi frecventa cu acribie! aşadar… http://paria_indezirabil @ yahoo.com!

Şi încă ceva…deşi ar trebui să pară evident, sunt dator să lămuresc şi acest aspect (doar trăim în România) şi anume că nu voi ciordi nimic din munca voastră…numele vostru va fi publicat obligatoriu…

Mulţumesc mult Iuliei (şi nu numai pentru poză…:-*)

Autor: un gunoi, un papagal egoist, un plagiator cu acte în regulă denumit paria_eckho

 Pentru ca Ea să mă înţeleagăPentru ca Ea să nu eşueze lamentabil în braţele vreunui taximetristPentru ca Ea să fie fericităMai fericită decât e conştientă că poate fi… 

-Zdragă Atelina gu ogatzia zvintelor zărpători bascale eu îz uretz o oră ghe reejabare, reejbarare, tetzintocsicare…

-La reeşapare să mergi tu, beţivan împuţit!

-Zdai gumintzigă, băbujică, gă doţi mazculii are zula părpatzi, numa’ eu are zula vemee, gă tacă vrei eu temnostretz jtiintzivic!

-Lasă, lasă demonstraţia, ia şi dormi acolo! Pune capu pe pernă! AM ZIS PE PERNĂ, NU PE UMĂRUL CARE MĂ DOARE!

-Ga, cata-cata, zcutză-mă, gă mă perd în gâmpu bsihanalitic!

-Dormi, dormi, hai nani-nani, ia ce le mai doarme bebeul, stai să-i dau jos pantalonii, poate mai face pe el! Măcar să facă în patu’ ăstora de la cabană, că oricum mâine la cinci suntem deja pe traseu! Dracu’ îl pune să bea ca porcu’…ştie foarte bine că nu rezistă![...] Aşa, gata. Uşurel să nu-i cadă din buzunar ceva. O fi avut bani la el, ar fi culmea, că n-a avut niciodată! Nu văd decât mâzgâlitura asta…

Un copil chinuie trei buburuze în momentul acuplării trenuleţului

Smulgea picioruşele rând pe rând

Apoi

Trei numere devin şase cifre

Şase cifre devin 21(înlănţuit)

21 e trei

Şi trei la pătrat e nouă (3+6=9)

36 mi-a salvat viaţa (oare ?)

Sinele sunt 17 rezultă că viaţa se mişcă brownian

Ego 30; 13 nu e ghinion, superstiţia aduce nenoroc

Superego-Ego=13 (de data asta chiar e ghinion)

Concluzia

…forma mentis…

Ce rahat mai e şi ăsta? Asta e marea lui operă! Halal!Atât a putut scrie în zece ani, cel puţin atâta am văzut, pardon, atâta a văzut omenirea! Şi când mă gândesc la prima noastră întâlnire, ce planuri, ce proiecţii fantasmagorice pe capu’ lui…Voia să-l răstoarne pe Kant, să pună bazele unui sistem de gândire ultra-progresist! Şi ce a ieşit? Un fâs! Adică un forma mentis! Gata! Mă culc, mi-ajunge pe azi, numa’ să nu sforăie zgârie-brânză ăsta cu sula femeie! Auzi! Cu sula femeie!

***

            Şi totuşi îşi dorea acţiunea…acei cili şi microvili cu care să-şi sondeze universul, să se proclame Caesar peste frântura lui de microcosmos. Dar nu fără acea satisfacţie a conchistadorului ce-şi îmboldeşte calul să necheze, sau îşi agită ameninţător spada de Toledo. Spre a-i reduce la tăcere pe indigeni…Sunt gesturi copilăreşti până la urmă. Dar în strălucirea soarelui din amurgul roşiatic al Yutacan-ului, totul se transformă în legendă. Şi, în primul rând îşi dorea să fie o legendă, încerca să-şi prolifereze ameninţător secretul! Dar de ce să fii atât de copil încât să nu realizezi că un secret divulgat nu mai reprezintă nimic! E 0! O astfel de gafă duce automat la implozia Olimpului, aruncarea zeului în lapidarium, spargerea violentă a statuilor! (Cum s-o fi simţit săracul Lenin când a realizat, ce-i drept la ceva timp după moarte (marele său noroc) că nu mai prezintă interes pentru nimeni, decât poate doar ca o operă deosebită de taxidermie!) Totuşi, să mergem puţin mai departe cu raţionamentul: un secret dezvăluit poate să conducă spre altă enigmă, a cărei rezolvare presupune un nou ciclu de voluptoase masturbări ale minţii! Ce s-ar întâmpla dacă l-ar dezvălui şi pe acesta, şi pe următorul şi tot aşa? Ar intra în normalitate. Dar se poate discuta enorm şi pe marginea acestui subiect: oare e normală normalitatea percepută de noi? Oare j’ai un autre? Asta n-o ştiu! Dar mintea mea cum e? În momentul în care scriu (vorba vine scriu! Consum hârtia aiurea, negândindu-mă la sutele de mii de copaci tăiaţi zilnic pentru tot atâţia/atâtea cărora sentimentele, fierbinţi ca Santorinul ori prea lacrimale, ca Niagara…în fine, destul cu poezia) chiar mă apucă râsul! Mi-ar trebui un webcam, spre a mă scălămbăi la cei câţiva inşi care încă nu dorm la ora asta şi poate că nu au curajul să dea sign out! Nu pot gândi simplu, aşa cum o făceau grecii! Mie-mi trebuie secrete, alambicuri, alchimii sofisticate, vedenii satanice proprii Evului Mediu! Nu mă pot gândi la câtă acţiune şi la câte verbe sau predicate pot utiliza când studiez cu atenţia demult atrofiată suprafaţa de 1/1 centimetri corespunzătoare acestei ultime taste bătute! Dacă m-aş putea dedubla mi-aş porunci să tac! Nu-mi voi servi niciodată propriului Eu acţiunea, la fel ca ţigările la bucată!

Evadare din Liliput.doc

Mi-aş fi dorit să fiu entmolog. Poate că aşa aş fi văzut acţiune peste tot. În orice colţ de grădină, la rădăcinile copacilor din parc, şi chiar în bucătărie! Apreciez mult aceste creaturi, şi nu pentru de-acum celebra lor hărnicie…până la urmă, instinctul de conservare la ele se manifestă altfel decât la noi, oamenii. Nu am de unde să ştiu dacă noi provenim din insecte, nu cred în Darwin şi nu-mi bat capul cu procente gen: „Ştii, eu la origine sunt 0,1 % furnică, sau gândesc 0,002% ca un trântor, sau similitudinile dintre mine şi o buburuză sunt de ordinul 10 la minus şase.”Deşi, de ce să fiu negativist? De ce n-ar fi aşa?

Coccinella septeumpunctata urcă alene de undeva, din interiorul „maşinii de război”, cum îmi numesc eu, cu atâta inocenţă tastatura. Evident, mă gândesc jocurile click-click boom, acelea de acţiune, care fac deliciul marii majorităţi a puştilor la pubertate. În mod normal, o tastatură sau o maşină de scris poate provoca diverse războaie, cel mai adesea mediatice, dar şi războaie propriu-zise. Să nu uităm că un singur glonţ a pornit Primul Război Mondial şi tot unul l-a oprit pe cel De-al Doilea. Nu cred că e o viziune prea futuristă ca armele să fie electronice şi să semene izbitor cu banalele articole de birotică, nu-i aşa? Dar Doamne! Unde am ajuns cu această metaforă atât de copilărească! Şi uite aşa se consumă aiurea hârtia planetei!

Revin la subiect: deci nu era una singură! Nu ar avea cum! Demiurgul ne-a lăsat nouă, fiinţelor vii doar cifra doi! Celelalte cifre Şi le-a luat pentru Sine! Noi aşa suntem hărăziţi, să fim doi! „Şi dacă era o singură buburuză se întâmpla vreo catastrofă?” „Nicidecum, buburuzele nu se gândesc la lucruri de astea!”

Şi dintr-o dată, simpatizez cu bietele făpturi…e felul meu de a raţiona: eu nu plâng atunci când Jack o sărută pe Rose pe puntea Titanicului, amândoi încercând senzaţia lui Icar, pentru că ştiu că Paparuga şi cu Boul-popii sunt mai importante acum, acuplate, asemeni unei locomotive ce conduce un ultim vagon spre Zonă! Şi totul se produce sub ochii mei. Poate că, în goana lor printre faliile (sau cel puţin rigolele, păstrez totuşi proporţia) dintre taste…ele mă simt ca pe Jupiter, ele ştiu că am fulgerele în mână, ele ştiu că pot fi strivite, iar urletul lor comun şi profund se poate înregistra pe monitor: „sssssssss” sau „VVVVVVVVVV”. Şi poate că aşteaptă, îmi aşteaptă perversitatea de a le strivi peste o anume literă sau cifră, care să reprezinte în acea clipă TOTUL pentru mine…şi eu…eu tac, privesc, de deasupra lor. Le văd, aşa cum sunt ele, firave, neajutorate, le privesc punctele de pe elitrele lor semisferice şi…mă fac că nu ştiu câte sunt! Le văd cum se sprijină, cum se ajută, le simt iubirea cum le învăluie aşa, ca un parfum discret, împrăştiindu-se în toată camera luminată doar de un singur bec şi de monitor.

Sunt alergic! Aşa e! Sunt fiinţă vie! Sunt alergic la cifra unu! De ce ele sunt doi, iar eu sunt numai unul! De ce nu am şi eu pe cineva alături? Pentru oricare din ele solitudinea nu ar fi fost o catastrofă, dar pentru mine acum chiar este! Şi îmi privesc degetul, arma crimei, la fel ca un călău ce-şi priveşte satisfăcut luciul securei. În momentul acela, doar atât mă duce mintea şi imaginaţia: puteam să sfărâm între incisivi acele fiinţe nevinovate, ori să le despart în mod brutal şi să ucid una din ele sub privirile de gheaţă ale celeilalte. Dar prefer să le strivesc pe amândouă. Altfel una din ele ar risca să fugă…Îmi caut litera, gata! Am găsit-o! În sensul de deplasare spre stânga: u y t R!,,R” e suprema iniţială, cât timp am căutat-o! Paradoxal, acum sunt pe cale de a o pierde…Pe undeva e şi normal, am alergat atâţia ani şi nu mi-amdat seama cum a trecut pe lângă mine! Iar eu, ca un suprem ignorant încă o mai caut…Dar ele?  Peste două secunde nu vor mai exista! Nu le va mai exista iubirea: vor fi Romeo şi Julieta printre insecte! Când vine vorba de dragoste, indiferent că e Eros, Hymenaios ori Agapé sunt mai invidios ca Lucifer! Ce-mi pasă că voi cădea asemeni lui, important e că peste mai puţin de o secundă eu voi rămâne unul, iar dragostea dintre cei doi gândăcei va fi nulă!

Aud un buzz în boxe şi îmi îndrept ochii spre lista de messenger lăsată deschisă…Nu mă mai războiesc cu insectele…am uitat…de ele…sau de mine?

                  BUZZ!

Ştiam că vei mai veni! E clar că nu vei veni ca învinsă şi că vei juca dur, ca întotdeauna…dar ai venit…e, deci o primă victorie adjudecată de mine? E momentul să exult? Cu siguranţă, nu! Şi totuşi, de ce ai venit? Cum am reuşit să te aduc a nu ştiu câta oară? De ce ai venit! Poate că nici tu nu ştii, dar însuşi faptul că ai venit îmi dă curaj. Ai venit să lupţi, să mă desfiinţezi ca în multe alte dăţi, dar reţine, simt că azi nu mă mai poţi învinge, azi sunt antrenat! Dar what da’ fuck? De ce raţionez în felul ăsta? E doar o fată, nu e o Marna, pentru ce să lupt, ce trebuie să-i demonstrez? Ce e dragostea? Sau ce înţelege ea…eu mă gândesc mai mult la un  zăngănit de arme, ca şi cum aş recrea Calul Troian sub ochii ei…dar dacă tot trebuie să gândesc mai departe, înseamnă că ea e o fiinţă tare laaconică, să zic aşa! Ea nu va muşca momeala. De ce? Pentru că acea momeală exhaustivă numită dragoste a fost concepută sub ochii ei! Deci eu sunt învinsul! A nu ştiu câta oară!

                  BUZZ!

paria_eckho: buna!

rosa_hermetica: ce voiai să-mi spui?

paria_eckho: dar de ce te grăbeşti aşa? Dacă ai răbdare, vei afla.

// Nu-mi aminteam să-i fi promis că-i spun vreun secret pe care ea l-ar fi putut bârfi oricând. Nici nu voiam treaba asta. La urma urmei m-aş fi putut simţi complice. Urăsc bârfa. O consider o ocupaţie a celor de vârsta a treia care populează parcurile! Paradoxal, împreună cu ea n-am „populat” parcul decât o singură dată! În concluzie, trebuie să inventez ceva ca să scap, să mă pot agăţa suficient de puternic de acest fir de aţă, ca să mă pot apropia de sufletul ei, şi totuşi suficient de gentil ca să nu-l rup pentru totdeauna. Oare ce va ieşi?//

rosa_hermetica: zi mai repede!

paria_eckho: păi, în primul rând voiam să-ţi cer iertare că te-am rănit…te iubesc prea mult! Asta să fie oare cauza?

rosa_hermetica:hai, mai lasă vrăjeala, zi mai repede, că mi-e somn!

paria_eckho: vorbesc foarte serios, tu poţi să crezi ce vrei!

rosa_hermetica: zi!

// Nu am imaginaţie la ora asta atât de înaintată! Şi totuşi trebuie, îmi joc ultima carte…au fost multe situaţii dificile ori mai mult decât penibile în relaţia cu ea. Poate că nu m-a înţeles cât şi când trebuia. Trebuie să fac un pariu cu mine însumi: dacă nu reuşesc să plăsmuiesc ceva ce să-i stârnească imaginaţia şi să-i pună la încercare curiozitatea nu o merit! Clar?//

paria_eckho: era doar un pretext pentru a mai sta odată de vorbă cu tine! Ştiu că totul între noi s-a sfârşit, nu mă pot obişnui cu ideea…

//Poate că adevărul acesta atât de dureros nu o va impresiona deloc, dar oricum câştig secunde preţioase ca un portar a cărui echipă e luată pur şi simplu cu asalt în finalul meciului. Şi care e suprema lui bucurie? Mingea e în out, el iese tacticos din teren să o caute, se face că nu vede copilul de mingi!În final trebuie s-o degajeze! Ce contează fluierăturile sau obiectele ce-l lovesc din înaltul tribunei, ce contează că imediat va primi „galben”? Acele câteva secunde i se par o veşnicie…ca şi mie, de altfel.//

rosa_hermetica: …

Trimitea cam cinci – zece mesaje pe minut. Vedeam asta în subsolul ferestrei ei: „rosa_hermetica is sending a message”. Niciunul nu-mi era destinat…Câtă acribie! Oare câte iconuri şi feţe zâmbitoare poate trimite pe oră? Fata asta e o adevărată citadelă! Niciodată nu va da pe faţă ceea ce simte. Tot ceea ce ea va oferi mediului înconjurători sunt fluctuaţii de expresie. Plus câteva litere, aşa, cât să mai îmbrace senzaţiile! De puţine ori am auzit-o vorbind mai mult de două minute…poate că viaţa a învăţat-o să tacă…

paria_eckho: ştii, mă gândeam la nişte analogii legate de persoana ta. Nu poţi nega faptul că ai fost o fiinţă inaccesibilă pentru mine încă de la început: încă de la acel mesaj timid din acea zi de martie, când, la întrebarea mea absolut firească „cine eşti?” mi-ai răspuns la fel de timid, la fel de pur: „o fată”…pentru mine ai fost un curcubeu prea şters…păcat că în sufletul tău altcineva îşi înfipsese rădăcinile destul de adânc…

//Cu jumătate de oră înainte îmi fusese groaznic frică de cifra unu. Acum treiul îmi dădea fiori. Şi într-adevăr: fiinţele umane tind să fie trei, asta e motivul pentru care nu am strivit micile creaturi atât de legate una de alta. Mă simţeam la rândul meu legat de ele. Aştept cu înfrigurare răspunsul…//

rosa_hermetica: cu alte cuvinte, mă mai faci şi curvă! Cred că noi nu prea mai avem ce să ne spunem…

//Gafasem din nou…sau înţelesese ea greşit? Trebuie lămurită într-un fel sau altul. Sper să nu-i înceţoşez imaginaţia. Nu mai am timp de meditat. Trebuie să mă arunc asupra minţii ei, ca un Heracle însângerat şi aproape carbonizat asupra lui Nessus…În Univers trebuie restabilit echilibrul…//

paria_eckho: asta ai înţeles tu? De fapt, m-am obişnuit ca oamenii să înţeleagă orice, căci orice lucru din sfera mea uzuală are conexiuni şi implicaţii cu orice din orice altă sferă, chiar şi a ta, vorbind despre sfere. Chiar şi noţiunea de „curvă” poate avea multiple accepţiuni. Totuşi, hai să le lămurim doar pe cele principale, suntem obişnuiţi să vedem doar non-culorile, după modelul biblic: tot ceea ce nu e alb, nu poate fi decât negru! Şi, crede-mă, pentru o femeie, cel mai important lucru e să le înglobeze pe amândouă: şi ştii de ce ţin atât de mult la tine, bănuieşti măcar de ce te-am întruchipat ca fiind personificarea propriului meu Supraeu?  Pentru că în sufletul tău se regăsesc în cantităţi aproximativ egale lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna, prostituata şi sfânta! De ce voi, fostele, actualele şi nu în ultimul rând viitoarele matroane, reminiscenţe ale societăţilor pseudo – matriarhale vă identificaţi mai curând cu Scarlett O’Hara decât cu Lorenza Pellegrini, cu Meggie Cleary decât cu Nastasia Fillipovna, ori cu orice altă casnică celebră care naiba o mai fi (exemplare greu de găsit şi pe cale de dispariţie) în prejudiciul Emei Bovary? De ce nu le recunoaşteţi pe ultimele, de ce le renegaţi hedonismul? Nu tot către asta aspiri şi tu, şi prietena ta, şi mătuşa prietenei tale? Femeia, da, ai auzit bine, încă de pe vremea Evei, a Elenei din Troia ori a Messalinei e zămislită din coasta unui bărbat (adică mădularul erect al unui Adam hirsut) spre a migra spre altul…aşa că, fii fericită că eşti aşa: dacă ai fi fost curvă, societatea condusă de Sine, dar guvernată de Supraeu, te-ar fi pus la stâlpul infamiei, dacă ai fi fost o sfântă, ai fi trecut neobservată, chiar şi în calendarul creştin – ortodox! Cred că, după ce vei citi rândurile astea vei face din mine un venal mercantil! Nu e adevărat! Nu-mi lua în seros diatribele, sunt izvorâte dintr-un manco exacerbat, mi-am cenzurat Supraeul…în felul ăsta am străbătut un drum invers, fără să privesc înapoi, asemeni lui Lot! Ah! Da! De ce toată lumea condamnă Sodoma, ca fiind malefică? În realitate ce a fost? A fost micuţa cetate Babd – el – Bhadra, invadată acum câteva milenii de filistini, amoniţi, asirieni sau naiba ştie ce-or fi fost! Atât! Şi toată populaţia (în mare parte masculină, da, cu asta ai dreptate) zâmbeşte când aude de Lesbos…insula asta astât de extatică, unde până şi Chronos îşi priveşte cu nesaţ fiica…partea frumoasă e că nu mai poate…ea sigur ar vrea. N-am fost niciodată acolo, dar de câte ori aduc vorba ori îmi oblig imaginaţia să confabuleze amintiri imaginare legate de locul ăsta, îi simt mireasma lascivă şi totodată fetidă…şi încă o dată de la capăt: până când trebuie să te conving de punerea în comun a contrariilor!

rosa_hermetica: bine! Cred că nu mai e mult şi mă convingi şi că eşti cu capu’! ce legătură au toate alea cu mine? Treci la subiect! Voiai să-mi spui ceva foarte important? Grăbeşte-te!

//O anunţasem că totul fusese un pretext pentru a o convinge de solipsismele mele. Nu înţeleg un lucru: merită? Cu siguranţă, însă, cu ea n-am avut niciodată răbdare. Întotdeauna mi-a cerut timp, iar eu nu i-am acordat acel răgaz. Pentru ce? Acum îmi dau seama…brusc în mintea mea se face lumină…nu solitudinea mea e problema, ci a treia persoană, care de fapt devine singură în sufletul ei…într-o discuţie cu ea, i-am spus că nu poate să mă înţeleagă şi că are un suflet de gheaţă. Cu mintea mea de copil, atunci aveam dreptate: acum ştiu că şi gheaţa are un sens pozitiv şi unul negativ. Ba chiar şi un sens neutru. Demonstraţia după cum urmează:

1.      sens benefic: gheaţă – oglindire – reflexie – Narcis – chip – chip + asemănare –                           dumnezeire

2.      sens malefic:  gheaţă – frig – peşteră – tenebră – beznă – infern – Dante – Renaştere – Capela Sixtină – Geneză – Apocalips – Fiară – 666 – 6  – Lucifer

3.      sens neutru: gheaţă – precipitaţii – nori – cer – soare – peisaj – câmpie – vacă – nutreţ – trifoi – trifoi cu patru foi – noroc;

Mi se pare mai plauzibil al treilea sens: acela care nu ţine de nuanţe! Căci marea Arhitectură nu e doar A sau non – A. Norocul e elementul neutru care încă mai ţine Universul în echilibru. În numerologie norocului îi corespunde cifra 7. De multe ori, mă trezesc în noapte cu telefonul în mână. Privesc numărul rosei_hermetica. Un număr de Orange, lung de zece cifre. Îl apelez, dar Supereul face ca numărul bătăilor inimii să fluctueze…nu are rost! Şi imediat îl opresc…îmi rămân doar permutările, aranjamentele, combinările cifrelor. E, cred, singurul capitol din matematică de care încă îmi aduc aminte vag. Mă ocupam chiar de asta, când ai venit cu beepurile tale timide şi cu acel mesaj care îmi încălzeşte şi acum imaginaţia. Privitor la tine, ce accepţiune mai poate avea gheaţa? Şi iată-mă în aceeaşi ipostază de căţeluş ce adulmecă drumul, căutând o urmă ştearsă de parfum, aceeaşi postură ridicolă de scrib ce efectuează la nesfârşit acelaşi calcul 0+7+4+7+… egal cu 43! 4+3=7! Deci iată cifra! Aici era secretul! Acum pot să i-l spun! Sigur îl va crede! Îi voi spune că întotdeauna a reprezentat Supraeul, că întotdeauna m-am autocenzurat în faţa ei, pentru a-i apărea ca un corp hieratic! Ştiu prea bine că nu sunt deloc aşa…//       

paria_eckho: gata! în tot răstimpul ăsta m-am gândit cum să te fac să înţelegi…nu te speria de insanitatea mea…am elucidat misterul!

rosa_hermetica has signed out.

                                                                       ***

                  Degetele (Pagină de jurnal)

Mi-a mai rămas doar scrisul…Degetele sunt singurele părţi ale trupului care încă nu mă dor. Pentru tot ce s-a întâmplat mă simt întinată, spurcată, mă privesc în oglindă. Nu mă mai cunosc…herpesul acela de deasupra buzei superioare îmi confirmă temerea aceasta atât de sinistră…şi gura, gura cu care am făcut ce am făcut! Nu va mai putea fi spălată de toată apa Bistriţei! Îmi vine să fug, pur şi simplu să scap din trupul acesta atât de păcătos şi plin de dorinţe. Nu vreau să mai văd pe nimeni. Pur şi simplu, mi-aş dori să fug aşa, prin ploaie, să ajung o fiinţă atemporală, vreau să pot fugi, să mă pot culcuşi asemeni unei javre împuţite oriunde, oricând! Nu există lucruri sau fiinţe mai scârboase decât mine! Oare sunt condamnată? Sigur sunt…condamnată să-mi agit degetele, să mă rog de oricine să-mi acorde măcar puţină atenţie, atât cât pot fi de depravată încât să mă complac în a mă comporta ca o dobitoacă…şi să mai şi recunosc, să mă rog de el să mă ia oriunde, să-mi agit degetele ca un Alien cu riscul ca el să râdă de mine în faţă…să mă încolăcesc de trupul lui, să-i simt parfumul, să-l pot săruta pe gât contrar voinţei lui, cu riscul de a primi o palmă sau un picior peste bot…să îl aştept în cele mai ciudate locuri, să străbat strada în ploaie, împroşcând apa mazacă din vreo baltă cu vârful ghetei! Pe la milocul trecerii de pietoni, întorc instinctiv capul…îl zăresc sau e o vagă impresie? Nu mă interesează! Fac o întoarcere bruscă. Un şofer mă claxonează nervos. Poate că mă şi înjură! Dar ce-mi pasă? Cât timp este el, măcar să-mi arunce o privire, să-mi dea o palmă, să mă scuipe acolo, în văzul tuturor, să mă facă să mă simt sclava lui: târfa lui Paria!

M-am refugiat în cărţi. Citesc mult. Dar nu citesc pentru a-mi satisface setea de cunoaştere, citesc pentru a nu mai vedea pe nimeni în jurul meu. Odată cu el, îi urăsc pe toţi, mai exact vă urăsc pe toţi, pe toţi care râdeţi de gesturile mele necontrolate, pe toţi care mă priviţi ca pe o ciudată ciufută şi mă întrebaţi ce am, doar ca să vă distraţi…vă urăsc pentru că existaţi şi pentru că vă certaţi pe tema existenţei mele în clasă,când se cer absenţii, când, de fapt eu mă ascund în spatele gecilor voastre ce put a tutun, a parfum ori a detergent…SUNTEŢI O CLASĂ DE PORCI ŞI CURVE! Nici nu puteaţi fi altfel…oricum v-aţi fi comportat! Dar un lucru e curios: de la o vreme aceşti monstruleţi care mă înconjoară îmi sunt simpatici! A revenit, mi-e greaţă! Mi-e scârbă! Acel gust uşor sărat din gură! Îmi vine să vomit, sau cel mult să scuip…

Intru în bibliotecă. Trântesc uşa cu forţă…femeia de la intrare mă întreabă numele. Îi întind permisul maşinal. Pare destul de blândă…mă învârt printre rafturi ca un titirez. Venind de afară, mi s-au aburit ochelarii şi încerc să-i şterg cu mâneca hanoracului. Privesc raftul ticsit şi zăresc un titlu necunoscut: sau poate un nume: Saoanu, Sadeanu, e Sadoveanu! Vederea îmi e din ce în ce mai slabă. În plus resimt din nou acel gust în gură, de data asta uşor acrişor. îmi ling uşor herpesul şi simt o senzaţie uşor sărată…Mi-e scârbă! Ies val-vârtej din bibliotecă! Femeia de la intrare strigă după mine! Mi-am uitat permisul! Aşa e!Pare cinstită! Îmi caut un loc ferit…ce contează că plouă cu găleata? Mă feresc de oameni, nu de ploaie…

Imaginile de azi de la prânz mi se succed în minte, ca nişte cadre fotografice…parcă îl zăresc şi acum, gâtuit de emoţie, aproape roşu la faţă, urcând greu scările şi răsuflând ritmic. Eu mă simţeam uşoară ca o pană…urcam aproape zburdând. Ştiam că îl voi avea pentru o oră. Şi va fi doar al meu. Dar trebuie să aştept…Treaptă cu treaptă…l-a salutat cineva, s-a fâstâcit, îi tremura uşor mandibula, toate astea îmi apar acum în minte. Îmi amintesc cum m-a luat în braţe, cum mi-a şoptit ceva la ureche…Ceea ce a urmat a fost penibil pentru amândoi. A plecat scârbit…acum acest lucru îmi aduce un zâmbet palid pe faţa brăzdată de lacrimi şi ochelarii aburiţi…Zâmbesc, dar nu e zâmbetul meu. Câteodată destinul e ironic,alteori e nedrept! De cele mai multe ori e implacabil…Ce-mi pasă mie! Nu cred în asta, nu vreau să cred…Dar azi am crezut: i-am supt-o înainte de a-l săruta!

Mâine îl voi revedea…Pentru mine va fi un altul, jur ca în faţa lui să fiu indiferentă…Dar el va rămâne acelaşi: acelaşi puşti ce-şi doreşte să epateze, care nu se va conteni să citească, să scrie, să fumeze, poate să vină iarăşi beat pe la ore! Îmi amintesc perfect acea oră de istorie…mă ascunsesem cu „Muştele” lui Sartre după un maldăr de geci, ca de obicei. Vedeam câte o bucată din fiecare coleg din faţa mea, până în prima bancă…celui din faţa mea îi vedeam pumnul încleştat în care-şi sprijinea falca, ori o ureche din celălalt, ori o mână întinsă în primele bănci şi glasul lui intervenind grăbit şi nervos în polemica iscată de lecţie…Recunoşteam palma aceea. E palma care de mult ori m-a mângâiat protector, dar şi palma care m-a pocnit atât de tare, încât am trăit acea senzaţie de urzicătură fierbinte. Încep să cred că m-am îndrăgostit de acea palmă, el ca persoană e un jeg! Ploua ca şi acum…oare va ploua mereu în sufletul meu?

Am găsit această pagină pe banca mea, azi dimineaţă. Nu am parcurs-o cu atenţie, fiind deja foarte obosit după discuţia de astă-noapte. Nu m-am considerat niciodată un sensibil, deci nici de data asta nu am fost prea impresionat…totuşi îi apreciam sinceritatea, deşi nu-mi puteam camufla sentimentul profund de scârbă amestecată cu ură! Întotdeauna am suportat cu invidie femeile mai deştepte ca mine. Totuşi am făcut-o! Dar numeroasele mele diatribe cu cele care doar voiau să pară inteligente au deviat mult de la limbajul academic spre cel suburban! Dacă există vreun lucru care să mă scoată din pepeni, atunci acesta este exemplul cel mai concludent! Făceam diverse scenarii şi speculaţii pentru a o reduce la tăcere pe această domnişoară mult prea introvertită…Dacă eram exeget, desfiinţam în câteva propoziţii tragismul intrinsec al acestui text impropriu spus literar. Consider că oricine ar amesteca în mod nefericit tragedia antică greacă cu Dostoievski şi teatrul absurd cu unele scene absurde ale lui John Irving poate ajunge la aceste simptoame într-un timp relativ scurt! Îmi revine în minte reclama aceea de la apă minerală „Eşti ceea ce bei”, până la urmă această „maximă” simpatică se poate proba cu succes şi în cazul literaturii. Dar în cazul de faţă orice „tratament” cu literatură este unul paliativ, şi asta o spun la modul eufemistic. Pentru ea aş fi putut fi panaceul mult visat, sau cel mult un „psiholog” căruia să-şi deschidă sufletul în scara blocului. Dar, ca şi mine, maladia ei este insidioasă! O fiinţă incurabilă. Probabil că da, pentru minţile conservatoare şi scolastice! Dar este foarte ciudat că, pentru mine nu este deloc aşa! Pentru această nefericită Ofelie nu simt câtuşi de puţin milă, înţelegere ori iubire de aceea creştină, ca în „Quo Vadis”(„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”)! Dar ia stai puţin…eu pe mine mă iubesc? Ea pe sine am văzut că nu se iubeşte…Şi totuşi eu în Sinele meu…?

„Tu-mi spui întotdeauna adevărul. Tu eşti Minele meu, care nu e altul decât Sinele meu văzut de tine”.doc

Ar fi trebuit ca expozeul meu să echivaleze cu această apoftegmă. Dragă Ofelia, ştiu că-ţi sunt dator cu multe – multe vrafuri de explicaţii. Toate sunt extrase cu forcepsul din cele mai vechi frânturi de amintiri legate de persoana mea, până la cele mai recente suferinţe provocate, categoric, tot de persoana mea…Poate greşesc atunci când afirm că toate acţiunile aşa zis „rascolnice” ori „masochiste” îndreptate asupra ta sunt rodul creaţiei unui „daimon” (hai să-i zic demon, sună mai romantic „Înger şi demon”, deşi uit că tu gândeşti ca o simbolistă fumată,) a cărui singură vină este că există, că fiinţează în preajma ta! Şi acel demon este, îţi vine sau nu să crezi – chiar Persoana mea!

                                         EGO SUM QUI SUM

OK! Dar nu am lămurit problema existenţei tale „fantomatice”! Ha! Ha! Ha! Nici chiar la Judecata de Apoi nu-mi uit sarcasmul. Şi tu nici măcar nu bănuieşti motivul…pentru că, probabil, la ora asta, te-ai închis cu cheia în cămăruţa ta (ideal ar fi să fie obscură, cu un singur gemuleţ, prin care unica privelişte să fie câteva tomberoane şi obligatoriu o stradă nesfârşită. Nimic altceva! Aşadar, un factor important al „degradării” tale ar fi horror locci – ul!), aşa, să continui vizualizarea, închisă în camera ta, cu capul îndesat în faţa de pernă care-ţi amortizează scâncetele…acolo trebuie să fii închisă, să „guşti” toposul tău arhetipal. Sunt sigur că iubeşti acest soi claustrofob  de topos, că îl adulmeci într-o supremă locupletare…Iar resurecţia cauzată de mediul înconjurător, ăsta aşa plin de porci şi curve îţi cauzează aceeaşi stare (hai s-o numesc senzaţie) pe care o încerci atunci când cineva foarte apropiat te trezeşte din somn înfundându-ţi un sloi de gheaţă în sân! Aşa că, revino-ţi în fire! Lumea asta de care te refugiezi în spaţiul tău vital (din care vrei, nu vrei fac şi eu parte, fie că vrei, fie că nu) îţi umezesc branhiile alea de mormoloc ce face eforturi susţinute, dar din păcate, ineficiente, de a evolua…

Fetiţo! Trăieşti 100% în Sinele tău! Tu nu ai un Eu propriu, sau dacă îl ai, e foarte îndepărtat de Sine! De aceea lumea te cataloghează ciudată şi dementă! Până aici, totul decurge fără incidente! Înoţi câineşte, cu capul pe afară, uneori îţi mai sufli refulările sub formă de bule în apă, şi mă refer aici la şiroaiele de lacrimi pe care le verşi în băi, oricum ăsta e mediul tău! Şi aici intervine marea problemă…Sinele meu joacă mingea în faţa blocului, chiar crezi asta? Pur şi simplu, se joacă! Al tău priveşte cu jind la joaca Sinelui meu şi întreabă cu ingenuitate: „Pot să mă joc şi eu?” Iar al meu răspunde cu asprime: „Nu eşti în oniric!” dar tu persişti, persişti dispusă să rişti mult mai mult…şi îţi dezvălui secretul în mod gratuit „Trăiesc în oniric perpetuu…”

Pun pariu că n-ai înţeles o iotă! Să-ţi explic principiul:

Divagaţie.doc

Vine sărbătoarea Paştelui! Toată natura înfloreşte! Creştinii ortodocşi se pregătesc…aşa cum pot şi ei.

Bărbaţii îşi uită pentru o săptămână sau două temperamentul coleric de acasă şi de la servici, devin mai harnici, se roagă mai mult, postesc cu măsline şi brânză Tofu, mulţi uită de meciuri, de berea ce le răsfrânge burdahanele peste curele…De multe ori, ei sunt braţele vânjoase ce cară coşniţele şi traistele cu tot felul de legume, zarzavaturi şi cărnuri fezandate, de sezon. Şi totuşi, ei au cel mai puţin de „pătimit” în Săptămâna Patimilor…

În schimb femeile se „înfrânează” şi la propriu şi la figurat! Comportamentul respectabilelor gospodine în această perioadă se modifică radical…programul de rutină devine un itinerariu biserică – bucătărie! Din aceste două locuri sunt nelipsite! Ele stau în genunchi mai mult decât de obicei (şi să nu crezi că le condamn pentru asta), postesc la adăpostul mirosului de friptură aburindă din cuptor, supraveghind metodic creşterea „polinomială” a cozonacului, între două şarje echilibristice de spălare metodică a geamului. La locul de muncă îşi dau ochii peste cap, se prefac a fi astenice, renunţă la bârfă (care pentru o femeie e la fel de necesară ca şi respiraţia), iar noaptea, în loc de partidele obişnuite de amor cu partenerii cei burduhănoşi, ori de nelipsitele telenovele sau can – canuri cu Bahmu’ şi Prigoană, cad late cu ceaslovul pe pernă! Dificil, dar NU imposibil!

Axiomă: copiii până la şapte ani nu au păcate! Aş îndrăzni să spun până la 11! Pentru aceştia din urmă n-ar strica două-trei zile de post!

Ce facem cu restul? Puberul de 12 ani nu prea ştie ce e de capul lui…nu prea înţelege strofocarea aproape metempsihotică a părinţilor. Ce să-i faci? La acea vârstă nu-l controlează nimeni, e încă un giuvaer de o mare puritate! Iar el trăieşte primele semne ale „masculului” ce trebuie să devină. Se laudă la colegi cu pilozitatea lui pubiană, îşi doreşte superioritatea în faţa tuturor, indiferent că e olimpiada de mate sau „concursul” de FIFA sau Counter on – line. Îşi trăieşte libertatea în părculeţul de lângă şcoală (mai ales în orele de religie, care nu sunt pentru examenul de capacitate, în concluzie neimportante), acolo unde face cunoştinţă cu primele chiştoace aprinse etc. etc. Vrei detalii, consultă-l pe Piaget, eu nu mă pricep şi nu-mi pierd timpul cu explicaţii de genul ăsta!

Şi uite aşa, în această perioadă rebelul dă şi el pe la biserică. Înarmat cu cei zece lei şi cu pomelnicul pe care mama cea grijulie i-l înmânează aşa „ca să nu te uite Doamne – Doamne” ajunge sub patrafirul preotului, la Sfânta Euharistie:

      -Cum te cheamă?

      -Sărut mâna părinte, Vasile mă cheamă!

      -O! Vasile! Asta înseamnă Bazileus, adică înseamnă forţă, trebuie să crezi în Bunul Dumnezeu cu forţă! Şi câţi ani ai, Vasile!

      -12!

      -Să faci 12 metanii în fiecare seară! Ia zi tu, Vasile, vii la biserică?

      -Păi nu prea pot, părinte, că sunt ocupat, învăţ!

      -Nu e bine aşa, trebuie să vii la Sfânta Biserică în fiecare duminică! Cum vrei să te ajute Doamne – Doamne? Ia zi măi Vasile, tu fumezi?

      -Da, părinte, am fumat în părculeţ!

      -Păi vezi, e frumos aşa? Ai băut?

      -Şi asta!

      -Ai furat bani de acasă?

      -Da!

      -Vasile!Vasile! uite aşa îşi face cel rău lucrarea! Ia zi, ai făcut prostii în pantaloni?

      -Nu înţeleg!

      -Adică ai umblat la sexul tău? Ai vrut să obţii plăcere?

      -Da!

      -Şi a curs ceva din tine?

      -Nu prea…

Înţelegi, aşa decurg ostilităţile! Şi crezi că bietului copil nu-i pare rău? Crezi că nu-şi propune de-acum încolo să rămână la religie, ca toţi copiii şi să-i lase pe cei mari să meargă singuri în părculeţ să fumeze? Crezi că se va mai atinge, măcar o lună din vinul lui taică-su bine pitit în beci? Crezi că nu-şi va pupa mama fugitiv înainte să-i ceară cinci lei să mănânce o prăjitură? Dar ce face cu umblatul în pantaloni! Bietul copil îşi face cele 12 metanii seara, la culcare, iar apoi îşi îndeasă mâinile sub pernă ori la spate…

Adoarme! Oniricul îşi face apariţia…Copilul visează, o visează pe Angelina, pe Pamela, pe colega din faţă caruia îi vede chiloţii tanga, în timp ce se apleacă să ridice buretele… poate chiar pe profa de religie…Şi scutul îi dispare ca prin farmec…cearşaful se pătează de o zeamă gălbuie, lipicioasă, vâscoasă! Iar a doua zi va trebui să-i arate mamei!Trezit de disconfortul creat de visele sale „desfrânate”, se chinuie aşa până dimineaţă! Dar să luăm partea bună a lucrurilor! La următoarea spovedanie va răspunde afirmativ la toate întrebările preotului! Nu va mai exista acel „nu prea”!

Am încheiat divagaţia. 

Acum sper că ai înţeles! Copilul din exemplu nu-şi poate cenzura Sinele, deşi îşi impune foarte clar lucrul acesta! Pe el, poate oniricul nu l-a dus la distrugere, în schimb pe tine da. Pentru că oniricul, în cazul lui ţine doar câteva secunde: dacă mă gândesc bine doar două: secunda visului, a fantasmei numită Angelina, Pammie ori coleguţa din faţă urmată de secunda ejaculării…Dar Sinele tău trăieşte în oniric, nu-i aşa?

Vrei să-ţi mai zic ceva? Sincer, în această secundă am un chef enorm să mă joc „în faţa blocului”…ridic receptorul telefonului fix (ce să faci tu cu unul mobil? De ce să mai şi comunici cu porcii şi curvele, când zi de zi trebuie să-i suporţi?) Sau poate că nu ai buzunare la haine… Formez numărul…dar Supraeul îmi spune că nu are rost. Trebuie să enumăr extatic (cu fluturaşii încă roind în stomac) conjecturile care mă determină să NU:

1.      nu am nici un mijloc de protecţie/ contracepţie! Vezi în orice pliant la ce riscuri ne-am supune!

2.      s-ar găsi o persoană care să colporteze (să mănânce căcat), sau poate oricare dintre noi doi…ERIS!

3.      imensa silă pe care mi-o provoacă tampoanele tale îmbibate cu „ketch-up expirat”

4.      formele tale fade; nu treaba merge şnur ci…cam tu eşti…eu am nevoie de voluptate, fecunditate…sau cum zicea colegu’: „rosa_hermetica e o diiiiiiiiiiivă, iar Ofelia e o răgăliiiiiiiiiiiiiiiiiie!

5.      nu găsesc un topos adecvat; pentru ce să-mi dau părinţii afară din casă? pentru momentul meu de „rătăcire”. În altă parte nu mă risc. Clar?

6.      sentimentul trebuie să fie reciproc:

Marx spunea: „Iubirea nu reprezintă doar o manifestare naturală, ci şi o reflectare a sufletului uman.”

Tovarăşu’ Lenin: „În ce misiune comportarea omului a devenit omenească?”

Aceste citate se regăsesc în vechile cărţi de educaţie sexuală (de pe vremea Regretatului). Nu mă acuza de afiliere la comunism!

În fine:

Voltaire: „Instinctul este expresia cea mai avansată a dorinţei de a trăi, deci concentrarea tuturor dorinţelor.”

7.       toate de mai sus!

Aşadar, nu-mi rămâne decât să trântesc receptorul, ori să întreb de vreo familie aiurea, ori să desfac palma încă asudată de emoţia gândului meu diabolic şi să-ţi mai privesc odată numărul de Romtelecom: de fapt numărul părinţilor tăi: repet cu meticulozitate procedeul pe care îl execut de fiecare dată când am un insucces în dragoste (mă rog. Eros, Hymenaios, Agapé, dacă mai era necesar să repet). Cu o precizie de prestidigiator în mânuirea creionului şi cu un calcul matematic cvasi-exact adun cifrele numărului tău: un număr scurt, câteva cifre de adunat…iese o cifră curioasă: 17! Nu-mi spune nimic. Nici măcar nu ştiu cine mai poartă numărul ăsta la echipa cu care ţin!

Nu-i nimic…continui procedeul 1+7=8 înseamnă în numerologie circulaţia indefinită eternă! Adică am încă odată dreptate: viaţa se mişcă brownian…cel puţin în cazul tău!

„Îmi vine să fug, pur şi simplu să scap din trupul acesta atât de păcătos şi plin de dorinţe. Nu vreau să mai văd pe nimeni. Pur şi simplu, mi-aş dori să fug aşa, prin ploaie, să ajung o fiinţă atemporală, vreau să pot fugi, să mă pot culcuşi asemeni unei javre împuţite oriunde, oricând!”

Dovada clară că asta e! În sfârşit te-am înţeles! Nici nu ştiu cu ce preţ şi drept să-ţi spun, nici nu mă interesează că am călcat îngrozitor de mult pe cadavre…ştiu că acum îţi doreşti să mă chinui, să mă dihoci din bătaie, să te răzbuni! Cred că vei putea până la urmă! Îţi urez mult succes în demersul tău. Ah! Şi încă ceva! Ţi-am dedicat şi o poezie…am obieceiul să mă simt poet, să scriu acrostihuri ori cantileme, evident când sunt constipat şi stau pe toaletă! Sper că îmi vei aprecia stilul…E de dragoste…

Amor schizoid.doc

Schelălăind schematic în schiuri şi scherzando

Tu, schijă schilodită în scheaune de schevofilax

Iar eu, biet scenarist sceptic cu scârnă-n al meu sceptru

M-apuc a scociorî în al tău scoc scalen

Ca un scamator scopindu-se, scandâd SCAMPOLO!

Fără să scap nescăpărat, mă scald n-al tău scapel

Scapel scarlatinos, azi mult mai scalandiv

Băga-mi-aş scapolitul în scapula ta scarioasă

Încep să-mi scap scaramuşul în scarabeul tău scămos de scarlatină

Scaraoţchi mă scarifică, schivernisind schitul solitar

Şi mă tot scald în scăfârlia ta scălâmbă

Îmi scarpin sechelele din skeleton

Şi schiţele îmi schilodesc schima

Te schingiuiesc în schiruri schiţând

Schistocite, schizopode şi schwyz

Îmi schizmeşti schizofazia

O! Tu! Schizomană schizofită!

                                                                       ***

Se spune despre nebuni că sunt „copiii lui Dumnezeu”.

Descartes zicea „Gândesc, deci exist!”

Deci „dacă n-aş gândi, n-aş exista!”

Nebunii nu gândesc, lucrul ăsta e evident, şi din varii motive…

Deci nebunii nu există

Rezultă că , „copiii lui Dumnezeu” nu există…

Dar, din păcate „Dumnezeu a murit!l-am ucis noi, filozofii şi definitiv!”

Adică a revenit Chaosul…

Neant = Neant (A)

Cu silogisme de genul acesta pot merge absolut unde vreau. Oricum rămân un simplu dilentant…Chiar crezi că poezia, sau „pomelnicul” de cuvinte reprodus mai sus (ca să-l citez pe Gog) chiar îmi aparţin? „Povestea” e criptată pe un perete de faianţă. Artistic, are aceeaşi însemnătate ca şi picturile murale din Lascaux ori menhirele din Bretagne. Probabil că, ceea ce o deosebeşte de acestea este, fără doar şi poate însemnătatea istorică. Aparent. Pentru că „Amorul schizoid” a reprezentat un moment de cotitură în „istoria” mea, ca individ, întocmai ca megaliţii de pe Insula Paştelui, Ayers Rock ori Stonehange pentru omenire. Dar să lăsăm asta. Nu extrapolez nimic pornind de la această hilară similitudine. Nu pot explica în acest mod starea mea de „înlănţuire”…

„Nu vei înţelege niciodată rolul „camerei de zi” ori „camerei de joacă” la secţia infantilă a spitalului de neuropsihiatrie. O cămăruţă de doi/doi cu pereţii de faianţă albă [...] Spun albă, aşa cum ar fi arătat iniţial, fiind toată desenată, mai copilăreşte ori mai cu talent de cei ce au „utilizat” această cămăruţă, de-a lungul anilor. Pomi, case, monstruleţi, modele futuriste de Logane ori BMW-uri, toate înşirate haotic. Când le priveşti, toate ţi se par tragice…desenele celor de aici nu seamănă câtuşi de puţin cu cele ale preşcolarilor obişnuiţi…aici fiecare detaliu, aparent nesemnificativ inspiră ceva. De multe ori doar milă. Iar chiriaşii de ocazie îşi omoară timpul cu cărţi de colorat, cărţi de joc şi multe-multe seturi desperecheate de cuburi şi carioci…aici nu există şi nu va exista niciodată vreo carte. Cei care-şi aduc de acasă,ori îi pun pe tutorii lor să le aducă, o fac pe răspunderea lor! În secţie, lectura nu e privită cu ochi buni. Medicii spun că poate irita sistemele nervoase şi aşa destul de şubrede. Se citeşte pe ascuns. La fel se şi mănâncă. Pe ascuns, în saloane. De aceea infirmierele se tot plâng că sunt firmituri pe jos şi pot veni gândacii. Delicatesa oficială este gemul de mere cu ceai, dimineaţa şi seara. La prânz se mănâncă piure de fulgi de ovăz, cartofi şi fasole; arareori apare în gamela cuiva, furtiv, o bucăţică de cârnăcior. Şi când se întâmplă, e un semn bun. În rest, se trăieşte în colectivitate, dar toată lumea caută să fure pe toată lumea: se fură de la ţigările „Ronson”, de calitatea a doua, până la şuncă, banane, mandarine. Inevitabil apar conflicte. Asistenta cea tânără – „comunista” intervine în forţă: de fiecare dată, dreptatea e de partea ei: cei care cauzează insurecţii sunt legaţi şi injectaţi. Li se măreşte doza de calmant. Dacă cineva se opune, e suficient să sune gardianul. Lui nu i te poţi împotrivi. Urmează o injecţie şi GATA! Te odihneşti două zile…Dacă recidivezi, te leagă iar: devii înlănţuit, un simplu dizident în acea oază de linişte, în acest mormânt al afecţiunilor mentale, dar nu şi al complexelor! Acestea sunt legile după care te ghidezi, adaptează-te!SUPUNE-TE, EŞTI MURITOR!”

                                                                                                                      11.febr

                  Am ajuns în Tartar! Charon a fost destul de gentil cu mine…Nici nu ştiu când am traversat Stixul [...] Cred că eram sedat, altfel nu-mi explic. Nu am zărit nici o umbră, nici o tânguire, nici un suspin… împărăţia umbrelor e împrejmuită de un zid înalt de beton. De la geamul salonului meu, lumina pătrunde printr-un soi de barbacană, ori pur şi simplu o spărtură. O lumină palidă, difuză, îmi scrutează cuprinzător genele lipite de somn. Am dormit mult. Totuşi, mă simt tare obosit…şi bag de seamă că mi s-a agravat conjunctivita! Dau să-mi scot din ochi puchinii, dar mă lovesc de pungile din jurul ochilor, aproape mongoloide. Din spate mă izbeşte un miros fetid. Şi întorc capul. Un vlăjgan mai înalt cu două capete decât mine, cu o conformaţie a corpului mai mult de maimuţă decât humanoidă şi tuns castron mă priveşte bonom:

                  - Mneaţa’! Ce faci? Eşti nou aici? Ce-ai păţit? Sau mai bine zis ce-ai făcut? Toţi care ajung aici fac câte ceva…Spre exemplu, eu m-am bătut cu directoarea şcolii. Ei, nu-i bai, un mic incident…

                  Prefer să tac. Îmi pun capul pe perna mazacă şi mă prefac obosit. Poate chiar sunt. Vlăjganul face mari eforturi să-şi tragă o pereche de pantofi cu două numere mai mici, din aceia ţuguiaţi . Din câte îmi dau seama sunt pantofi de ocazie, păcat că sunt complet uzaţi şi rupţi pe alocuri…e mândru, nevoie mare de alura lui impozantă. Mai e necesar să precizez că-i poartă asortaţi la un treining verde de fâş? Deci, regula nr.1:Aici nu se ţine cont de modă!                  -N-are rost să faci pe botosul! Parcă nu eram şi eu aşa prima oară când am venit aici? Să vezi ce ne distrăm noi … hai, ai încredere, dă-te jos din pat, să facem şi noi prezentările! Pe mine mă cheamă Vasile, da’ toţi îmi zic Becali! Îmi place mai mult aşa! Stai să văd ce face ăsta! Bilăăăăăăăăăăăăăăăăă! Hai mă băiatule că avem un coleg nou! Bă, ăsta desenează pe pereţi ca aşchilopatu’! Suntem amândoi în galerie la Steaua! El stă în Ghencea, eu în Drumu’ Taberei! Şi mai e unu: da ăla e mut, surd, vai de capu lui! Stai departe de el, ieri mi-a furat mârlanu’ o pâine întreagă! Apropo mi-a adus bunicu’ ultimul pachet de ţigări acu’ trei zile şi mai am doar vreo două. Sper că nu te superi dacă…?                  Cum să mă supăr!Atâta logoree pentru o ţigară! Surprinzător, dar am văzut în ochii lui că nu de asta are nevoie! Are nevoie de mine ca entitate, ca suport! Regula nr. 2: Comunică, doar aşa poţi ieşi din văgăună! Sau din Alcatraz!                  Aşadar i-am povestit la rândul meu câteva generalităţi despre mine. A contat mult pentru el. Am văzut asta din felul în care-i scăpărau ochii…Am avut, în sfârşit plăcerea de a-l fi cunoscut şi pe Bilă: e puţin mai mic şi mai zvăpăiat; în orice caz o prezenţă tonică…                  A urmat tratamentul, care se ia oricum în grup. Apoi masa. Cei doi au plecat în salon la fete. Au insistat să vin şi eu. Dar, la mine e o chestiune de pudoare şi, de ce nu, de bună – creştere! (de aici derivă regula nr 3: Fără inhibiţii, privirea înainte, atunci când eşti cu vântul în faţă!)… deci până la urmă ne-am întâlnit în vestita cameră de zi…

                  Pe prima fată o cheamă Maria. E înaltă, deşirată. Nu-mi place deloc guşa ei. Recunosc, nu i-am observat ochii exoftalmici ascunşi sub nişte funduri de borcane. Presupun că are Bazedov. O fiinţă foarte timidă, sensibilă, însăşi limba română nu-mi permite folosirea unui adjectiv care să o poată reda în totalitate ontologia ei: chinuită genetic (aşa cum voi afla ulterior), endocrin (lucru evident) şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, o chinuie îngrozitor adolescenţa. Ciudat, ochii ei nu exprimă aproape nimic…priveşte totul cu indiferenţă, ignoranţă…nu ştiu unde am mai văzut nişte ochi atât de umezi, depresivi, ca de erbivoră…

                  Cealaltă e Somalia. Probabil că numele spune totul despre ea. Tipul de ţigancă isterică, adusă de la casa de copii. În privinţa ei nu fac nici o supoziţie. Pentru că e mai previzibilă, cea mai previzivilă dintre toate. Recunosc, m–am înşelat groaznic în privinţa ei!

                  Însă Cristina e altfel…mi-a atras atenţia imediat. Pentru ce o fi fost asta internată aici? Majoritatea fetelor de aici suferă de depresie. Dar ea e veselă, cu o vagă notă de exuberanţă. Dă impresia că nu-i pasă deloc de ce se află într-un asemenea loc…e genul de fată care pare să spună : „am venit ca să mă vezi! Oricum n-ai ce vedea! Hi!Hi! ce glumă bună! Stai numai o secundă să-mi pregătesc numărul! Acum hai să ne jucăm…”

                  -Bilă, nesimţitule! AUU! Porcule! Stai să vezi ce-ţi fac!

                  Îl domina în voie pe acest pici. I se urcase în cârcă şi-şi înfipse gheruţele în beregata lui până ce acesta a început să ţipe. A intervenit infirmiera, pentru a calma spiritele atât de orgolioase:

                  -Bă! Staţi liniştiţi, ce-i cu voi? Lasă că diseară e de gardă domnişoara asistentă şi vă leagă de nu vă vedeţi! Credeţi că vă merge cu ea? Hai Cristina, joacă-te frumos, tu Bilă du-te şi termină de colorat! Iar restul, haideţi la tratament!

                  -Dar el a început, a scâncit ea înţepată!

                  -Cristina, curvo!, scrâşni el.

                  -Stai să vezi ce-ţi fac!

                  Nu mi-am făcut deloc simţită prezenţa în focul acestei gâlceve amicale. Oare cum de am găsit aici această atmosferă? Mă aşteptam la ceva mult mai rău…nu puteam să realizez că, de fapt nu mă aflam în conacul de la Medeleni, ci într-o secţie de psihiatrie infantilă. Totul calm, primitor, dătător de curaj [...]

                  La rândul lor, cei doi „combatanţi” mi-au insuflat şi mie din curajul lor. Un deget, eventual doar o unghie…mă pregăteam să înşfac întreaga mână. Ce vină puteam să port? Nici măcar nu o făceam ostentativ…

                  În spital se fumează doar în baie:

                  -Băiatu’…

                  M-am întors instinctiv. Eram singurul mai nesigur din acea adunare atât de pestriţă. Somalia îmi mângâia galeş şira spinării. O secundă am privit-o în ochi. Nu i-am putut observa bine. Nu se mai pensase de mult şi era machiată strident. Genele i se lipeau. Mirosul ei era o combinaţie între un parfum ieftin şi nespălare. Cred că voia să mă îmbăţişeze de tot. M-am smucit violent…

                  -Da, zi!

                  -Ai vreo ţigare?

                  I-am întins pachetul maşinal…a holbat nişte ochi cât cepele. De când nu mai văzuse Marlboro, oare? Sau, mai bine zis, văzuse vreodată?…

                  -Ştii că eu tă fac pă tine un gagic?

                  Nu înţelegeam ce zicea. La început am înţeles că face pe mine. Poate că ţigara oferită nu era pe gustul ei. Poate că nu fuma Marlboro. I-am zâmbit…

                  -Băiatu’ da’ pă tine cum te cheamă?

                  -Zi-mi cum vrei…

                  Cred că a înţeles. Nu pare deloc proastă, chiar dacă e foarte previzibilă.(Prefer să rămân la această primă impresie)…În privinţa numelui meu doresc să-mi păstrez anonimatul. Măcar aici.

                  -Da’ tu dă ce ai venit aici? Că nu pari nebun…nici eu nu-s chiar nebună (zâmbeşte), da’ ştii, eu am făcut tare urât după bebeu’ meu. Că n-am spus la nimeni de la centru dă plasament că am născut! Şi a murit!

                  -Îmi pare rău. La vârsta ta să ai o asemenea experienţă…

                  Ştiam că nici un cuvânt din întreaga onomasiologie mondială nu are resurse pentru a-i creiona măcar starea. Acum o privesc cu milă. Dar mila nu e oare pentru cei slabi? De ce milă? Mila e o părere de rău efemeră ce trece în câteva secunde. Unii înţeleg mila printr-o singură propoziţie: „Bine că nu sunt eu în locul lui cutărescu”. Dar mila nu e asta. Mă simt atât de gol în faţa acestei biete golite de sensul ei fundamental, priori, înainte de timp. Ea nu şi-a îndeplinit menirea, promisiunea dincolo de cuvinte dată unuia de teapa ei, sau poate mai rău. Nici nu vreau să mă gândesc dacă va mai avea vreodată puterea să fie femeie? Nu mai vreau să mă amăgesc: nu sunt o Ifigenie, Evă, Electră ori Elenă ca să ştiu suspinul unei părţi ce-i va lipsi pentru totdeauna! Şi pe deasupra să te simţi damnată pentru veşnicie?..e inutilă orice afirmaţie. În cazul de faţă cuvintele devin lănci ce înţeapă…pentru totdeauna! Gata! Subiect închis…

                  -E greu să creşti acolo?

                  -Eh! M-am învăţat de paişpă ani…da’ tu unde stai?

                  -La mine e puţin mai complicat. Nu pot spune că am o casă a mea, sunt poet, călătoresc mult!

                  -Păi fă-mi şi mie o poezie d’asta d’a ta!

                  -Vrei să-ţi spun un secret: poezia e doar o amăgire pentru pierde-vară! Ştii, Platon voia să-i alunge pe poeţi din cetate. Viaţa nu poate fi cuprinsă în câteva rime. Inevitabil mă gândesc prin ce ai trecut! Dacă ţi-aş compune o poezie aş fi ridicol. Şi ai fi şi tu, dacă ai recepta-o! Cu ce te-aş face mai fericită? Cu Melos? Rythmos? Eros? În cazul tău nici o poezie nu se verifică…apă de ploaie, conchisei eu sec.

                  -Bine, mulţumesc că mă prosteşti! Nu te mai vreau de gagic!

                  Am încercat să-i explic. Şi-a stins chiştocul şi a fugit. Nu am mai apucat. Am păţit exact ca odinioară cu rosa_hermetica. Pur şi simplu discursul meu a plictisit-o, ori a făcut-o să se simtă prost. Nu mi-am putut ierta ulterior faptul că n-am putut-o lămuri pe deplin… Dar poate că e mai bine aşa!

                  A plecat în acea seară. Nu singură, ci condusă de un ţigan ştirb de vreo douăzeci de ani. Prezenţa lui a fost, în mod sigur, mai fericită decât compania mea. Mai ales că i-a adus şi o mare surpriză: o fişă de externare. I-am privit cum se depărtau prin zăpadă. Mi-am amintit de Orfeu şi Eurydice. Această Eurydice tocmai a evadat dintre tenebre. Are în faţă un viitor! Aşa chinuit, dar un viitor!

                  În această seară l-am cunoscut pe Mutu…Se ştergea uşor la ochi parcurgând primii paşi după două zile de repaos total. Parcă nu voia să iasă din rezerva în care fusese legat şi încuiat. Imaginează-ţi un puşti 12 ani tuns chilug, extrem de firav, îmbrăcat cu nişte pantaloni rupţi în tur…îşi târşea bocancii răspândind un miros greu, cu fiecare pas. Asistenta de gardă, în seara asta, e în toane bune…Ca femeie, nu văd nimic frumos la ea…are picioarele lungi, chiar prea lungi. Aş spune că are fesele apetisante, dar, din păcate, nu au forme. E pieptănată pe spate…iar părul blond aproape platinat nu-i încadrează deloc bine faţa, cu maxilare proeminente. În faţa ei, toată lumea trebuie să stea sluş. Şi se vede diferenţa: acum Cristina şi Bilă au încetat ostilităţile, iar Becali rumegă liniştit o felie de pâine cu parizer. Televizorul e situat în sala de mese. Programul e până la ora 22. Nici un minut peste. Maria sforăie în camera ei. Suntem penibili adunaţi acolo, aşezaţi pe scăunele, ca nişte copii proletari ce încă-l mai aşteaptă pe Moş Gerilă în tăcere. De pe hol se aude glasul strident al asistentei. Becali îi spune „comunista”…o fi avut multe porecle la viaţa ei!

                  -Ce faci Mutule? Ai dormit bine? Lasă, mai fă tu scandal că, vezi tu cum dormi o săptămână!

                  Copilul a intrat în sala de mese odată cu ea. Pe neaşteptate a luat o postură războinică şi a lovit violent masa cu pumnul. Din ce am înţeles, a fost adus aici pentru că ameninţa fetele de la casa de copii cu cuţitul de pâine. Eu am tresărit. Şi-a introdus arătătorul în gură şi a început să-l ronţăie. Îi era foame. E singurul mijloc de comunicare pe care l-a utilizat vreodată. „Comunista” însă nu s-a lăsat deloc sensibilizată de aceste gesturi şi a ridicat palma ameninţător.

                  -Mă! Te leg iarăşi! Diavole!

                  Atunci l-am privit. Era şasiu. O privire înspăimântătoare…cu atât l-a înzestrat natura. Lovea masa ritmic cu pumnul. Asistenta s-a lăsat în final înduplecată. Îi ungea cu gem o felie de pâine rămasă de la cina comună. Apoi a scos o farfurie:

                  -Na! Mănâncă-n tine!

                  Privea felia chiorâş, aproape cu dezgust. A muşcat cu o poftă reprobabilă. Îmi dau seama că are un stil interesant de a se alimenta. Deja de la a doua muşcătură pare că dormitează, cu ochii semiînchişi. A sfârşit prin a-şi suge degetul mare, cu scăfârlia prăbuşită pe masă.

                  -Mă! Mănânci sau ce naiba faci? Bă! N-auzi!

                  Zgâlţăiturile „comunistei” l-au trezit. A scheunat, asemeni unui câine lovit de maşină. Brusc, jumătatea rămasă de felie unsă cu gem a zburat deasupra capului ei şi s-a izbit cu putere de gresie, împroşcând peretele cu picături sângerii. S-a ridicat de pe scaun gesticulând ceva de neînţeles. Plescăia cu putere, în gol, cu pumnul încleştat la vreo zece centimetri de gură. Se legăna asemeni unui sugar.

                  -Vrea să cânte, dar nu poate, şi-a dat cu părerea Cristina.

                  La vederea confuziei pe care o crează, Mutu a început din nou să schiaune şi să hâţâne masa.

                  -Dracu’ ştie ce vrea!, i-a răspuns Cristinei asistenta posacă.

                  Această stare de confuzie a mai durat câteva minute bune. Timid, eu şi Cristina încercam să-i sugerăm asistentei cam ce şi-ar dori copilul, iar băieţii observau în tăcere ori nu-şi puneau mintea. Deodată, Mutu i-a apucat extrem de tandru mâna „comunistei”, smulgându-i cu acest prilej un zâmbet forţat. A condus-o la fel ca un câine ce-şi sileşte stăpânul orb să alerge, până în salonul fetelor…a deschis sertarul de la noptiera Cristinei, scotocind printre tricouri şi absorbante şi scoţând la iveală victorios o sacoşă cu patru banane.

                  -Poate să ia şi el una?

                  -Da, normal!

                  Deci regula nr. 3: împarte, e esenţial în supravieţuire!

                  Îl văd şi acum, cu ochii minţii, cum dansa de bucurie în mijlocul salonului fetelor. A încercat chiar să se urce încălţat peste un pat rămas liber. A fost cu greu oprit de asistentă.

                  „În noaptea asta îl las aşa, că i-am umflat bucile de la atâtea calmante!”, îşi spuse ea în barbă. Iar apoi, cu voce tare:

                  -Gata, mă, haideţi la culcare! Bilă, stinge televizorul!

                  Acum, cu pătura pe cap realizez că am avut o zi plină…am văzut multe…am studiat şi interpretat mila aproape microscopic, am privit neputinţa (sunt prea obosit ca să mai pot trage concluzii)…lucrul cel mai important e că, de fapt, Tartarul de care-mi vorbea Charon ameninţător e de fapt theatrum mundi…fiecare dintre noi poate să intre în decor sau, din contră, să-l părăsească…încercăm să ne regăsim pe noi înşine doar când ne vedem înlănţuiţi ca-ntr-o pădure de mangrove!

                  În acest sistem coloidal în care se învârt, buburuzele simt universul ca un ciclotron…Chiar credeţi că pentru ele 10 e schema de alcătuire a materiei? Complet fals! Dar, cu certitudine 11 e nimicul! Faceţi abstracţie de numărul punctelor desenate pe elitrele lor! Oricum aceste cifre adunate dau 21! Care e nebunul, fiind opusul binar al totului, în cărţilede tarot adică e zero! Şi lor le e groaznic de frică de cifra 1! Lumea lor e una din lumile posibile? E oare cea mai bună?

                                                                       ***

                                                                                                                                 12 febr.

                  După o noapte petrecută aici, am realizat că, în existenţa mea, în această locaţie bizară, din punct de vedere geografic, nimic nu e adevărat, dar totul e posibil. Adevărurile de ieri sunt astăzi doar nişte erori grosolane. Până acum câteva ore, priveam confuz şi oarecum distrat spectacolul „burlesc” de aici. De astă-noapte, însă, am devenit un element al matricii, un ungher întortocheat al labirintului. Regula lui Sarrus pentru calcularea determinanţilor se va aplica, de acum şi în cazul meu…

                  Prolegomenă: Logofob sau Ghipsofag?.doc

Două personaje arhetipale…ciudate…ambele primesc răceală din mediul înconjurător şi ambele o returnează sub aceeaşi stare. Fiecare dintre noi e, la rândul său un logofob ori un ghipsofag. Problema e că între aceşti doi termeni nu există şi nu va exista vreodată un semn disjunctiv, de genul lui „sau”.

O definire a lor luate separat e una cât se poate de banală. Dar nu acolo vreau să ajung.

Ceea ce e specific în cazul lor e contopirea aproape ermetică: de pildă, cum ar fi să adun toată noţiunea existentă din punct de vedere ontologic, onomasiologic, scolastic sau pur şi simplu empiric, să o înmulţesc cu nebunia (în mod natural nebunia va trebui să iasă în faţa parantezei, ca factor comun) şi să-mi dea…O FORMĂ FĂRĂ SENS? Antagonism static.

Pentru uşurinţă în exprimare, propun să nu individualizăm prea mult aceste stări. Căci, până la urmă acestea nu sunt decât nişte stări. Stările, la modul abstract sunt nişte emisfere de Magdeburg foarte bine şlefuite, atât de perfect lucrate încât se convertesc în spirit. Iar când spiritele se confruntă va rezulta, nu o clasică sărbătoare valpurgică, ci o redemţiune întârziată.

O astfel de confruntare s-a petrecut la ora 3 dimineaţa. Încercam să dorm, strângând voiniceşte perna pătată de saliva altcuiva. Mă opinteam ca un adevărat Iacov, încercând să-L dovedesc pe Iah-ve. Inutil însă! În faţa pleoapelor mele, destul de umectate, îşi făceau loc fascicule trimise de la două luminiţe venite prin barbacana din zid. Becul din stradă şi o lună plină ce-l domina obsesiv se luptau să-mi atingă genele pentru a-mi alunga din cortex orice speranţă de somn. În spatele patului meu, umbrele erau şi ele în război pe fundalul cenuşiu cu irizaţii verzui. Când eram mic, mi-era enorm de frică de întuneric, sau de diafilme, percepute ca imense imagini în mişcare „împuşcate” pe perete de un pistol lat ca o bormaşină – dagherotipul. Mai târziu am devenit maniheist. Mi se citise „Ivan Turbincă”. Deci asociam întunericul cu iadul. Umbrele palide făcute de vreo maşină ce demara în trombă pe stradă se reflectau atunci misterios pe tavan. Dar eu le vedeam suflete chinuite. Mi-era frică de ele, căci nu erau umbre de războinici ca Ahile sau Agamemnon, ci erau umbre de oameni nedemni şi laşi: bogatul nemilostiv ori Adam. Contururile hăinuţelor atârnate în cuier erau nişte demoni ce-mi rânjeau strâmb, gata să mă perpelească prin foc şi smoală. Dintotdeauna mi-a fost frică de moarte. Pentru mine, ea nu va fi niciodată diafană, ori aiuristic comicizată în dorul lelei, ca în „Mioriţa”. Mi s-a întipărit în minte, încă din fragedă pruncie, să nu privesc deloc eufemistic aspectele astea. Şi acum mi-e foarte teamă să citesc noaptea lecţia „sistemul osos”. Mi-e frică de hârci şi am foarte mare oroare pentru coasele foarte bine ascuţite.

În această noapte, chiar mi-a fost frică. Mi-a fost frică de propria mea slăbiciune, nu de fantasmele care mi-au otrăvit multe nopţi, făcându-mă să mă trezesc transpirat şi temător faţă de condiţia mea de fiinţă trecătoare. Feroneria metalică a scârţâit deranjată, iar salteaua a pocnit. Se dăduse jos din pat cu agilitatea unei pisici… Auzeam bocancii imenşi cum hârşâiau pe cimentul salonului. Îi simţeam răsuflarea sacadată, întretăiată şi, după ascunzişul păturii îndesate struţeşte pe cap, îi întrezăream luminiţele sălbatice ale pupilelor dilatate…m-a învăluit o teamă de nedescris. Instinctul meu de conservare îmi spunea că ar trebui să strig cât mă ţineau plămânii. Cu fiecare secundă îi simţeam paşii care se îndreptau înspre mine, cu fiecare secundă îmi era din ce în ce mai frică şi preţuiam crâmpeiul de viaţă ce-mi mai rămăsese din ce în ce mai mult. Singura mea salvare rămăsese doar intuiţia „comunistei”. Adică ce mai rămăsese feminin din ea. Slabă speranţă. Ţin minte că, deşi eram în acea stare de paralizie, am mai avut puterea să zâmbesc la acest gând. A durat puţin. În capul meu totul se amalgama nefiresc sub sclipirea impulsurilor electrice ce mă bombardau, fulgurante reminiscenţe de raţiune disipate şi haotice.

Undeva, în „Idiotul”, prinţul Mîskin, întors din Franţa, povesteşte impresiile ultimelor cinci minute ale unui condamnat la moarte prin ghilotinare. La momentul când citeam cartea, mă gândeam că, asemeni timpului condamnatului ce se dilată exponenţial odată cu fiecare secundă, dându-i acestuia şansa, sau din contră neşansa, de a-şi regăsi întreaga viaţă prin flashback, asemeni timpului condamnatului se comportă şi timpul întregii noastre existenţe. De unde ştim noi, muritorii de rând că Big Bangul n-a fost Geneza, ci, din contră Apocalipsul? O descărcare uriaşă de energie nu poată decât să ne întoarcă în timp. A crede că întregul Univers datează de 15 miliarde de ani mi se pare echivalent cu a data efemera trecere prin lume a condamnatului lui Dostoievski la cinci minute, sau a mea la cinci secunde, lucru fundamentalmente greşit. Personal, nu agreez analogiile fiziologiei umane cu minunile tehnicii moderne. A afirma, de pildă „creierul se comportă ca un computer complex” este la fel de desuet ca şi muzicuţele, besactelele ori portţigaretele de pe vremuri. Uneori metafora nu-şi are rostul. Dar, în cazul de faţă afirmaţia „creierul meu se comporta în acele momente ca un ciclotron” mi se pare o perpendicularitate destul de oportună a logosului pe starea mea de atunci…Întreaga mea existenţă era fragmentată în particule şi antiparticule gata pentru un nou Big Bang! Adevărul în relativitate e mereu altul, în funcţie de spaţiu şi de timp.

Îl simţeam peste mine. Îi simţeam mirosul pestinenţial, simţeam tălpile bocancilor găurindu-mi omoplaţii, îmi simţeam sudoarea rece pe toată fruntea, ca o revărsare de ape din timpuri imemoriale. A îngenunchiat pe spatele meu, gata pentru tardiva sa cină canibalistică. Aşteptam cu înfrigurare arma crimei şi încercam să simt acea lingură de sânge ce va păta cearceaful. Mâine totul va fi istorie, totul se va fi muşamalizat deja, iar unicul martor, cearceaful va fi mutat disciplinar în salonul fetelor, şi învăţat să redea fidel una sau mai multe menstruaţii neregulate, sub acţiunea inofensivă a detergenţilor de la infirmierie. Dar el întârzia să o facă. Mă privea ţintă şi lovea cu pumnii peretele de la capul meu. Totul semăna cu ritualul sălbaticului harponist Quiquaeck pornit în hăituirea lui Moby Dick. Mi-am ciulit urechile. Becali şi cu Bilă sforăiau…doar atât se auzea alături de gâfâitul orgasmic al celui de deasupra mea. Copilul acela pipernicit mă domina, transformându-mă pe neaşteptate în sclav. Se vedea că îşi pregătise cu puţin timp înainte lovitura de maestru, pentru el, şi ultima reminiscenţă a durerii acesti vieţi – pentru mine. Aproape mă rugam ca arma să fie îndeajuns de ascuţită, ca lovitura să fie plasată cu precizie într-un punct vital, şi ca agonia să se reducă la câteva secunde. Pe undeva eram aproape sigur de aceste lucruri. Nu păream a fi prima lui victimă, şi-l credeam pe zeul lui în stare de orice. Dar el nu se oprea din a lovi peretele când cu pumnii, când cu podul palmelor. A urmat o scurtă pauză. Ceva m-a lovit în ceafă, spărgându-se în mii de bucăţi. Paradoxal, nu m-a durut. Dar aşteptam. Cum o fi arătând tunelul pe care păşesc toţi cei ce mor? Trebuie să fie şi luminiţa…Ah! Iat-o! Dar unde mi-este îngerul? Priveam înfrigurat, iar ceea ce a venit apoi m-a cutremurat. Un sunet atât de înalt, încât mi-a tulburat întreaga structură…i-am zărit pe ceilalţi doi cum se frecau somnoroşi la ochi…

-Ce faceţi măăăăăăăăăăăăăăăăăăă? Vă leg pe toţi! Mutule, fiţi-ar mama dracului să-ţi fie! Ai promis că nu mai mănânci pereţi? Ai promis, hai? De ce nu mănânci ce-ţi dau eu? Ce căutai, de ce nu-l lăsai să doarmă? Ce ţi-a făcut peretele, mă? Răspunde…ce ţi-a făcut diavole?

-Lăsaţi-l vă rog frumos, am îngăimat eu mai mult mort decât viu…poate că are o cădere de calciu…

-Iar tu ai grijă, că te-am pus de mult la index. Te leg şi pe tine, ce crezi, crezi că mi-e greu? Ia uite cum ai mototolit cearceaful! Ia zi, Mutule, el te-a provocat? Că dacă e aşa, e vai de mama lui!

Brusc, devenisem vinovatul. Dar esenţial e că trăiam, că scăpasem de fantasmele nopţii. Lumina a rămas aprinsă până în zori. Eu şi Mutu am primit calmepam. Ceilalţi doi au fost doar urechiaţi. În scurt timp s-a aşternut liniştea. Afară a început să ningă…acum aveam voie să mă gândesc la absolut orice: la Remedios din Macondo, sau la Panaiotaros din Licovrisi, căruia popa Grigoris i-a hărăzit rolul Iudei…în lumina difuză îi priveam chipul lui Mutu…dormea liniştit şi nu mai avea în el nimic înspăimântător…lumina îl metamorfozase într-un îngeraş ce doarme, iar conştiinţa mea acceptase fără crâcnire această imagine. Să fie oare Mutu o Iudă invidioasă? Nu ştiu încă asta, şi puţin îmi păsa de asta acum. Chintesenţa acestei întâmplări hazlii, dar totodată halucinante a fost, de fapt, întâlnirea a doi logofobi. Eu, autoimpus, el congenital. În momentul suprem, ambilor ne-a fost frică de limbaj…Ce contează că numai unul e Ghipsofagul?

Am trecut peste incident. Nu aveam de ales. Viaţa de aici gravitează în jurul minţilor celor prezenţi, iar fiecare lucru real pentru mine e o reconstituire de la 0 a minţilor celor din jurul meu. Aici fiecare devine prizonierul propriului său Eu. Sau doar a unei faţete. Se pare că cei prezenţi trăim printre platitudini, încercând să regăsim bucuriile simple ale vieţii. Scânteia lor poate bucura sau, din contră poate plictisi şi agasa în momentul în care se repetă la nesfârşit. Şi vorbesc din ipostaza unui om care nu mai are răbdare. Trebuie să o dobândesc, lucrându-mi propria conştiinţă, supunând-o la chinurile fetidelor tenebre, ca un alchimist ascuns în oficina lui, preocupat de strălucirea hieratică şi de sintonia unor molecule. Ţintesc cu privirea farfuria plină de piure de ovăz şi-l brăzdez în mişcări circulare. Cârnăciorul îmi surâde. Pur şi simplu nu mi-e foame. Îi zăresc pe ceilalţi cu coada ochiului. Îşi înclină pe rând capetele până la nivelul meselor scunde, apoi sorb zgomotos şi neglijent conţinutul lingurilor. Cei mai mulţi mai cer o porţie. Privesc geamul cu zăbrele din faţă. Afară fulguieşte din nou. Din curte se aude fleoşcăitul papucilor pacienţilor. Câteva raze fugitive. Şi iar cârnăciorul îmi surâde amical din farfurie. Împing farfuria cât colo şi-mi cuprind capul ras cu braţele. Maria se târăşte pe lângă mine. Mă mângâie uşor pe creştet. Apoi se depărtează ca o umbră din Infern. Îmi încordez auzul…nu se mai aude nimic…mai fac o încercare, înghiţindu-mi saliva şi strângând cu putere braţele scaunului…de afară se aude o cântare guturală şi răguşită pornită dintr-un glas troglodit:

                        „M-am îndrăgostit de-o femeie rea

                          Ş’acum nu mai pot să stau fără ea

                          Din cauza ei azi plâng ochii mei

                          Mă minte mereu că sunt viaţa ei

                          Femeie, femeie rea!”

-Becali! Băi Becali! Ţie ţi-e foame? Hai să mănânci, eu nu mai pot! Mă duc să mă întind!

Devenise brusc fericit. Îşi încetă cântecul, şi atacă hotărât cârnăciorul. Cânta cu gura plină, împrăştiind peste tot stropi de ovăz cafenii. Bătea ritmul cu pantofii săi de nuntă, astfel că ambele mâini şi picioare îi erau în mişcare, ca o ciudată maşinărie mecanică.Furculiţa se mişca agilă, de parcă ar fi săpat în măruntaiele farfuriei în căutare de comori, iar felia de pâine din stânga era sfâşiată progresiv:

                           „Am găsit în geanta ta, ma ma ma ma ma

                             Un bilet de  la altcinevaaaaa

                             Şi în telefon la tineeee

                             Două numere străineeeeee!”

Calmepamul de astă noapte îşi prelungise efectul. Sau poate că eram prea obosit. Morfeu mi-a  ferecat pleoapele ca într-un sortilegiu. M-a trezit infirmiera după vreo şase ore de somn, chemându-mă la masă. Să fi fost vreo opt seara, căci infirmiera se pregătea să iasă din tură şi să cedeze locul „comunistei”. Copiii erau cuminţi, aşezaţi pe scăunele, în jurul televizorului. Era unul din meciurile Stelei în Cupa UEFA. Becali şi Bilă comentau fiecare fază, aplaudau fiecare pasă a echipei lor şi huiduiau fiecare deposedare a adversarului. M-am tolănit pe un scaun, lângă Cristina. Ea deborda de fericire şi nu scăpa prilejul de a se contra cu Bilă la fiecare eroare defensivă a românilor. O priveam din profil, cum îşi râde sardonic şi urmăream privirile satirice, de o nervozitate lubrică, ale lui Bilă. Ceva din fiinţa ei mă încărca mult prea mult… Sau aşa aveam eu impresia. Nu scosesem un cuvânt până nu a venit ea singură în baie. Fumam, privind rotocoalele de fum în oglindă. Astăzi Becali mă învăţase să-mi mişc mandibula ca o baracudă înfometată, pentru ca cerculeţele să iasă perfecte.

-Singur? De ce nu te uiţi la meci cu băieţii?

-Nu mă pasionează meciul. Ştii, e cam aiurea să te laşi influenţat ceva perpetuu, dar totodată ceva ce se sfârşeşte după nici o oră. O distracţie trecătoare. Nu-mi dau seama de ce sunt aşa de entuziaşti. Pur şi simplu nu-i înţeleg.

-Bine că tu stai aici şi te priveşti în oglindă…Tu de ce te laşi influenţat?

-Mă privesc. Încerc să stabilesc o relaţie cu mine. Pentru că m-am îndepărtat mult de tot de Eul meu. Şi de-asta zeii m-au trimis aici…

Pentru prima oară o vedeam gânditoare. Dar mina asta parcă n-o prindea. Altceva m-a frapat la ea. Ceva ce în acele momente nu desluşeam. Şi ea observa în ochii mei că eu încercam asta din răsputeri.  

-Şi totuşi ce-ţi lipseşte? De ce eşti nefericit?

-Dacă aş şti…dar, dacă mă gândesc bine, cred că pot să-ţi răspund. E o poveste lungă, pe care cred că am citit-o undeva, sau mi-a apărut în minte aievea, asta nu am de unde s-o ştiu. E tristă, puţine femei o ştiu…şi cele cărora le e povestită, nu-i vor înţelege niciodată pe cei care o spun. De asta mă aflu aici…

-Spune-o totuşi, chiar dacă nu voi înţelege mare lucru, totuşi voi fi împlinită…îmi plac secretele, char dacă la un moment dat, toate secretele dezvăluite, sunt, nu ştiu cum să spun, aşa…amare…

Îi priveam ochii negri ce mă urmăreau cu interes nedisimulat. La vârsta ei, de 14-15 ani, nu pot înţelege cu ce secrete s-ar fi putut confrunta…şi ce jocuri complicate ale sorţii ar fi putut rezolva? Poate că se referea la surprizele Crăciunului, la bucuria dezamăgitoare de a regăsi pe mâna moşului gârbovit ceasul tatei sau descoperirea ochilor fratelui mai mare deasupra bărbii pufoase? Sau la rebusurile şi integramele din caleidoscoapele copilăriei, trecute frumos pe curat, puse în plic şi trimise la redacţia revistei…şi aşteptarea cu înfrigurare a premiului? Sau primele sfaturi contradictorii prmite ca femeie, ce mai mult ca sigur o băgau în ceaţă? Stăteam şi mă întrebam dacă oare întregul ei univers nu reprezenta o mare enigmă? De la posterul ce-i tronează poate încăperea până la dulăpiorul plin de sutiene şi bustiere? Oare ea nu e cea mai mare enigmă pentru ea?

Echo.doc

Izvorul Kefisos ocolea zgomotos pietricelele din albia sa. În inima pădurii era răcoare şi razele soarelui erau acoperite de coroanele nucilor sălbatici şi crengile brazilor – mâini noduroase şi aspre ce-şi caută refugiul spre cer. Deasupra izvorului se înalţă o coloană de abur fin, iar mirosul de iarbă proaspătă ademeneşte căprioarele. De sub un bolovan, pe sub ferigi, o viperă îşi croieşte drumul. Se fereşte de piciorul alb şi mlădios al nimfei. Aceasta trece îngândurată. Ea simte zvâcnirea rece a şarpelui pe sub talpă, dar îşi continuă drumul! Cât şi-ar dori să piară aşa, singură, printre foşnetele pădurii! De când e logofobă, doar dragostea pentru el îi mai luminează zilele. Uneori îi simte chemările şi i le îngână. Se grăbeşte să îl ajungă, fericită…încearcă să-i spună ceva, dar din gură îi ies doar ultimele lui cuvinte, ca într-un ermetism cronic…iar el se opreşte. O priveşte, dar tace…iar ea fuge de el. Fuge plângând, iar plânsul o schimonoseşte. Ea nu vrea să plângă în faţa lui. Vrea să fie demnă, altfel cu siguranţă că el ar lua-o în râs. Şi tăcerea ei îl face să-şi simtă inima impenetrabilă. Treptat, apariţiile nimfei ajung să-l plictisească, iar cu timpul chiar îl agasează. Îi priveşte trupul mlădios, buzele suave şi privirea tristă şi trece nepăsător: „oare merită să-i spun c-o iubesc, de vreme ce niciodată ea nu va fi în stare să-mi spună acelaşi lucru? Merită să mă gândesc la o fiinţă ce nu poate comunica şi care va rămâne veşnic în umbra mea, veşnic va repeta cuvintele mele”. Se întoarce şi-i spune:

-Pleacă!

Iar ochii ei căprui, cu irizaţii argintii, de culoarea izvorului, se întunecă şi-i rostogolesc o lacrimă grea. Dar nu întârzie răspunsul. Pentru că aşa a fost sortită:

-Pleacă!

De la o vreme îl vede îngândurat, aplecat deasupra luciului apei. Priveşte pelicula clipocitoare de aproape o săptămână, fără încetare. Ea vine şi-l priveşte din spate. Dar nu zăreşte nimic dincolo de oglinda apei. Iar el nici măcar nu tresare. Îşi mângâie obrajii palizi, părul ondulat, buzele cărnoase şi senzuale…ochii îşi privesc drăgăstos imaginea. Atunci nimfa încearcă să tulbure apa cu un beţişor de alun. Dar el o observă şi îi spune absent:

-Pleacă!

Iar lacrimile ei curg încet în apă şi o tulbură. Nu le poate evita…trebuie să plece. Şi îi răspunde cu glăsciorul ei stins:

-Pleacă!

El îşi vede chipul tulburat, distorsionat. Se sperie, dar continuă să-l privească. Şi capu-i cade greu pe umăr, iar buzele-i ating apa. Şi în acea clipă Kefisos vorbeşte:

-Îţi mulţumesc!

Şi nimfa ascunsă după un copac îl îngână:

-Îţi mulţumesc!

Dar el tace şi se priveşte în continuare. Întreg trupul i se prăbuşeşte, greaua suflare a morţii îi suflă în ceafă, dar ochii săi sunt încă aţintiţi în unde. Şi râul vorbeşte, şi nimfa îl îngână suspinând încetişor:

-Îţi mulţumesc pentru că, prin ochii tăi mi-am văzut pentru o clipă frumuseţea! Sunt aici de milenii, dar niciodată nu am conştientizat cât de frumos sunt!

-Îţi mulţumesc pentru că, prin glasul tău am auzit frumuseţea glasului meu! Sunt aici de milenii, dar niciodată nu am conştientizat cât de frumos mi-este glasul!

Pe locul său a răsărit un bobocel de floare. Nimfa îl culege, iar lacrimile ei calde şi sărate îl scaldă…

Finalul poveştii ne-a găsit îmbrăţişaţi. Contrar aşteptărilor mele mă înţelesese. Poate că, sceptic cum sunt, aş putea crede că s-a prefăcut. Dar de ce să împrăştii vraja unui astfel de moment romantic? În acea înlănţuire, ambii eram orbi şi existam, chiar dacă nu aveam nici o şansă să existăm prin simţuri. Niciunul din noi nu eram siguri că voiam asta, dar „sentimentul nostru” era mai mult atavic şi ancestral. Acum nu mai ştiu ce-i şopteam la ureche. Ţin minte că ţigările ni se stingeau între degete, că dezmierdările ei drăgăstoase îmi atingeau lobii urechilor şi mă făceau să mă înfior, că amândoi visam frumos…am recunoscut tipul de eros ce relevă întotdeauna sentimentul de milă reciprocă faţă de persoana celuilalt. Chiar dacă timpul parcă se oprise în loc în acea baie plină de fumul gros de ţigară, ne iluzionam reciproc la fel cum o făcea odată Josephini…şi trăiam cu iluzia veşniciei. Nu a durat mai mult de câteva minute:

-Mâţule, eşti un dulce, dar ţii gura prea larg deschisă când mă săruţi! Dar te iubesc!

Din camera cealaltă se auzeau lovituri. O clipă am crezut că s-a trezit Mutu. Dar bufniturile de pumni şi picioare în mese erau urmate de injurii ecumenice şi ginecologice la adresa jucătorilor. Din ce am înţeles fusese un autogol, o greşeală simplă sau o gafă de portar. Cine mai ştie? Prin harababura din „camera de joacă” vocea „comunistei răsuna surdă, într-o încercare desperată de calmare a spiritelor agitate:

-Toată lumea în camere! Stingeţi televizorul! Dacă nu vă potoliţi vă leg pe toţi!Auziţi! PE TOŢI!!!

-Dar nu vrem să-l stingem, se auzi protestul timid al lui Becali.

-Ce-ai spus? Mă băiatule, vrei să te leg?

În clipele ce au urmat, Becali a fost de nerecunoscut. S-a agitat ca un leu în cuşcă şi a răsturnat totul în cale, la fel ca un uragan. În cinci minute se zbătea legat de pat şi zbiera să deschidem televizorul şi să-l anunţăm scorul. Însă nimeni, nici chiar Bilă nu mai era interesat de aspectul acesta. Insidios, m-am strecurat în salonul fetelor. M-am întins alături de Cristina. Prea multe se întâmplaseră în ultima jumătate de oră. Îmbrăţişarea ei caldă mă adormea încet – încet. Prefer să privesc dragostea idilic. Din poalele femeii cu care te amăgeşti priveşti altfel întreaga lume…restul e decor şi calmepam. Pentru ca totul să fie bucolic, nu mă gândeam la nimic. Doar mă lăsam dus de valurile mângâierilor şi dezmierdărilor…Aş numi acest proces eromanţie , adică invocarea iubirii în general…am fost destul de atent la orele despre romantismul lui Byron şi Shelley din liceu, aşa că acum am avut ocazia să trăiesc şi eu această stare. Ce-i drept, puţin modificată de context…prin perete se auzeau smuciturile din rezerva în care era legat Becali. În faţa mea era Maria, care, într-o stare de reverie hipnogogică mă implora să-i procur Tusin. Apoi şi-a tras pătura pe faţă, după ce şi-a aşezat ochelarii pe noptieră. Ştiam că ne spionează cu ochii ei exoftalmici dincolo de citadela ei pufoasă. Dar n-aveam încotro. Trebuia să plec în salonul meu. Cred că Bilă şi Mutu dormeau buştean. După cele întâmplate astă – noapte, nu mai voiam să ajung acolo, nici să mă fi rugat cineva. Lângă Cristina era voluptatea, căldura iubirii precum şi acea stare de siguranţă pe are numai o mamă i-o oferă puiului ei…

Păşeam uşor pe hol, fără să fac vreun zgomot. „Comunista” aţipise şi ea în oficină. Ţigara rămasă aprinsă în scrumieră îmi dădea fiori la gândul că oricând s-ar putea trezi din somn. Mă îndreptam deci spre salonul meu, când aud un strigăt şoptit din spatele meu:

-36!36!36! Ţi-ai uitat hanoracul! În noaptea asta e tare frig!

În capul meu se petrecuse declicul! Revelaţia numărului salvator era incrementată sau tatuată pe spatele hanoracului. Atunci m-am simţit puternic, mi-am dat seama că o forţă invizibilă, celestă era cu mine. Paradoxal, era vorba de aceeaşi forţă care l-a împins pe nefericitul Narcis la pierzanie. Am zâmbit când mi-am amintit că, de fapt în povestea mea personajele principale, Narcis şi nimfa Echo nu au primit nume. Nu ştiam de ce. Dar acum ştiu. Pentru că eu şi numai eu mi-am croit drum voiniceşte în inima acestei menade mici (în sensul răutăcios), nu are rost să fiu asociat cu Narcis, deci cu expresia intrinsecă a egoismului. Bine, bine! Dar de ce n-am pomenit nimic de numele nimfei? Motivul e, de data asta unul mult mai banal şi mai hazliu: hanoracul era de la firma omonimă. Sîc!

Eram în sfârşit singuri în liniştea nopţii…acum nu mă mai chinuiau luminile din stradă, sau trecera maşinilor ce-şi lăsau amprentele farurilor pe tavan, ori paşii lui Mutu, în ghipsofilia lui…după atâţia ani, eram în sfârşit la porţile instinctului: psihanaliştii numesc aceste gesturi libidou oral…ea a fost destul de reticentă la început:

-Mâţule, ai pus mâna pe ceva care nu-ţi aparţine!

Ştiam sigur că în sinea ei o făceam să se simtă femeie. Are 15 ani. De-acum sfârcurile ei roşiatice ar trebui să cedeze căldura maternă…iar eu o învăţam să se simtă mămică. De acum viaţa o va prinde în jacarandele ei mult prea încâlcite. Sunt conştient că o voi pierde…tot ce încerc să fac e să amân acea clipă…

Brusc, în salon s-a făcut lumină. Cristina s-a ridicat speriată în capul oaselor, cu sutienul desfăcut. Eu am înţepenit pur şi simplu, cu ochii închişi şi răsuflând sacadat, ca un om beat. „Comunista” de-abia putea să se mai mişte de obosită ce era, cu ochii întredeschişi, şi vorbind greu. Atunci probabil că se trezise şi ea:

-Ce faceţi mă aicea?

M-a zgâlţâit preţ de câteva secunde. Am sărit rapid din pat şi am părăsit salonul odată cu ea. Mergeam în faţa ei încetişor, încercând să mă eschivez oarecum, deşi eram perfect conştient că minţeam la fel de hiperbolic, ca un copil de trei ani:

-Ştiţi, mi-am uitat hanoracul în salon la ea şi cum am ajuns să-l iau m-a şi luat somnul. Probabil că a fost din cauza tratamentului…

Nu mi-a mai pus alte întrebări. Nici măcar nu m-a ameninţat că mă leagă. M-a pedepsit filozoficeşte. Mi-a aranjat cearceaful, a întins pătura peste mine şi puţin a mai fost să nu mă sărute de noapte bună. Iar eu mă încovoiam de ruşine ca un câine. A fost unul din momentele când aş fi  preferat să se deschidă pământul sub picioarele mele şi să mă înghită. Odată stinsă lumina a şi plecat. Dar şi-a adus aminte de ceva şi şi-a vârât capul pe uşă pentru a-mi spune:

-Dacă se mai urcă Mutu peste tine ca să mănânce bucăţi de perete, te dai jos şi baţi uşor în uşa de la chicinetă! Şi acum gata! Culcarea!

-Sper să nu fie nevoie! Noapte bună! Mulţumesc pentru tot!

Nici nu ştiu pentru ce mulţumeam…în mod normal nu prea aveam pentru ce, dar trebuia să răspund cu aceeaşi dovadă de bunăvoinţă…mi-am tras păturica în cap…devenisem personaj principal în theatrum mundi…                                         

                                                                                                                13 febr.

Vedetă, protagonist, june prim? Astăzi am învăţat să suport colportările şi delaţiunile mai abitir decât un discipol al şcolii cirenaice. Mutu era neastâmpărat, dar totuşi vesel. Îl priveam cum rânjeşte, cum o trage pe infirmieră de mânecă şi chiar de fustă, şi cum îşi freacă arătătoarele în faţa ei. Mi-am dat seama că în ochii acestui specimen, îmi creasem legenda personală prin „escapada” de noaptea trecută. Îi stârnisem admiraţia şi totodată invidia, ca Odiseu reîntors în Itacha şi odată trecut de ultima probă – cea a arcului. Ce era mai ciudat, însă, a fost că Mutu a declanşat toată tărăşenia. Fusese un fel de „daymon” poznaş, felin ca Behemoth. Îl priveam cu o ură nedisimulată. Chipul lui radia de satisfacţie. O clipă ne-am intersectat privirile. Ar fi fost cazul să se sperie şi să înceteze cu acest şantaj mizerabil. Dar el a continuat şi mai impetuos, şi mai nestăpânit. A trezit-o din somn pe Maria, urcându-se încălţat cu ghetele în pat şi legănându-se crabiform, aşa cum fac copiii mici în landouri. Infirmiera s-a repezit în salonul fetelor, implorându-l să se dea jos de pe trupul fetei, ce părea inert. Dar aceasta scruta tavanul întrebător, cruciş, cu aceeaşi privire tâmpă, bovină şi cu aceleaşi gesturi ample cu care-şi curăţa ochii exoftalmici de puchini. Pur şi simplu se complăcea în suprema căldură a păturii impregnate din belşug cu duhoarea satirului, ce-şi continua nestingherit dansul ritualic.

-Hai Mutule!Hai la mama! Dacă te dai jos îţi dau banană!

Dar acesta continua să-şi frece fericit degetele, maimuţărind obscenităţi, spre stupoarea infirmierei, femeie pudică, de altfel. În jurul patului se făcuse roată. Şi, în mod normal toată lumea mă ţintuia cu privirea pe mine şi zâmbeau. Chiar şi Becali, care îşi întindea şi-şi dezmorţea oasele şi articulaţiile, după o noapte de chinuri în regim de carceră. Dar de ce toţi o bănuiau pe Maria? Ea ce mai făcuse?

Sărmana infirmieră părea depăşită de situaţie. Era, cred pentru prima oară când am auzit-o zborşindu-se în acel fel la mine, ca la un factor destabilizator al întregului sistem medical :

-E doar vina ta! Nu vezi că fetele astea sunt bolnave! Ce ai avut cu ea? Dacă păţeşte ceva? Mă dă mă-sa în judecată din cauza ta! Mă nenoroceşti…am trei copii acasă!!!

Am încercat să adaug timid că nu era vorba despre Maria, pe de o parte, şi am încercat să o asigur că, singura care are o mică şansă de a fi trasă la răspundere e „comunista”. Doar ea era de gardă astă noapte. Dar ea pendula undeva între tensiune, temere şi angoase. Am tăcut şi am lăsat ochii în jos, ruşinat. Oare ce-mi făcuse femeia de mă purtasem atât de naiv şi de prostesc? Dar e ciudat că în acel moment mă gândeam la reversul medaliei: de ce trebuie să plătesc cu atâtea ocări şi cu mustrări acele momente unice de fericire? Acele momente în care am încercat să opresc trenul timpului într-o gară oarecare…şi mă umpleam de ură când îi vedeam starea de groază. Maria căzuse din pat, sub privirile îngrozite ale tuturor. Sărmana infirmieră era cât pe ce să facă o criză de apoplexie. Rămăsese aşa, stană de piatră, fără putinţa de a reacţiona. Perspectiva intentării unui proces de malpraxis surâdea apocaliptic…din fericire a urmat un moment de qui – pro – quo sinistru, burlesc şi vulgar oferit de această făptură sinistră la înfăţişare, dar cu un eu diabolic:

-Surpriză! Nu sunt moartă, deşi mulţi dintre cei prezenţi chiar vor asta! Ţeapă! Hi! Hi! Hi!

Am răsuflat uşurat. La fel şi infirmiera. Becali şi Bilă chicoteau, iar Cristina şedea înmărmurită într-un colţ. Încerca s-o convingă că greşea. Dar ea ţinea cu încăpăţânare la teoria universală a conspiraţiei. Nu ştiu dacă eram considerat şi eu un adversar demn de luat în serios. Dar aveam să înţeleg peste câteva secunde această scenă penibilă. Când, în sfârşit patul a fost eliberat, sărmana femeie a mai dat un ţipăt scurt. Din nou rumoare:
-Ia uite la ea! Câţi ani ai domnişoară? La vârsta ta eu munceam de-mi săreau plombele! Iar tu te gândeşti la băieţi toată ziua, iar noaptea te pişi în pat! Bravo! Bravo! Frumos!

Deci asta era. A fost scânteia care a generat întregul conflict din acea zi. Când teoria conspiraţiei li se împotriveşte, fiinţele foarte orgolioase ies la atac.

În seara asta a dispărut. Aşa cum era îmbrăcată. Cu halatul peste pijama, iar în picioare doar cu papucii. Ningea, dar tot ce ningea se topea în bălţi de zloată. N-am să înţeleg niciodată cum de a putut înşela vigilenţa tuturor paznicilor şi infirmierelor din spital. Cert e că s-a strecurat afară. Inteligenţă şi precizie de agent 007. Nu-mi dau seama nici în ce tramvai s-a urcat, nici cum a ajuns până acasă pe frigul acela pătrunzător. Nu ştiu sigur nici dacă a evadat, sau a fost ajutată să evadeze de către maică-sa, care o vizitase înainte. Au rămas singure în salon. Nu ştiu ce au discutat ele două, dar în mod sigur au pus la cale un plan de sensibilizare la adresa infirmierei. Mamă-sa şi-a răpit propria fiică pentru a o pune la adăpost de vicisitudinile unei societăţi în care nu se putea adapta. Imaginează-ţi o femeie la 40 de ani, vopsită în cărămiziu, suleimenită strident pe faţă, cu ochii şi buzele evidenţiate exagerat cu dermatograful negru, ca Eva Braun. E genul de femeie ce se vrea a fi fatală, dar sfârşeşete lamentabil, ca o vampă ciudată. De remarcat e faptul că nu seamănă deloc cu Maria. E mignonă, cu părul drept, cu tenul îngălbenit vizibil de la tutun, cu mâini noduroase şi presărate de inele şi brăţări de diverse dimensiuni. Mai toate sunt, însă,  nişte kitchuri ce păstrează în ele parfumul budoarelor, crâşmelor de cartier ce se vor cu pretenţii (pe o scară gradată de la bombă sordidă – la Hilton). Îşi dădea importanţă, ţipa isteric umplând încăperea cu parfumul ei ieftin şi încercând să-şi dea pe faţă esenţa sentimentelor materne şi grija pentru o copilă pentru care, să fim sinceri, nu şi-ar sacrifica nici măcar un sfert din timpul alocat lăcuirii unghiilor în motive florale asimetrice. Când a adus-o înapoi, mi-am dat seama că, de fapt, eu eram principala cauză a zbuciumului ei interior. Boala tiroidiană de care suferă şi modul în care îşi îngropase copilăria o făceau să-şi dorească elementul protector mai mult decât orice. Poate că vedea în mine ceea ce vedeam eu în Cristina. Şi nimic altceva. De aceea eu o înţelesesem şi-i înţelesem şi apetitul de a alimenta minciuna de a-şi fi petrecut o noapte cu mine. Cristina scăpase cu basma curată, eu devenisem în ochii celorlalţi un bufon obsedat, iar ea profitase din plin şi-şi epuizase timid şi făţiş întreaga gamă de tertipuri pentru a mă impresiona. Cred că am greşit ascultând-o. Am greşit dându-i atenţie, oferindu-i o parte din sufletul meu. Dar acum realizez, şi nu cu amărăciune, că nu putea fi altfel. Soarta ne-a ales să jucăm nişte roluri care nu ni se potrivesc deloc. Tragismul ei nu constă deloc în figura hâdă, colţuroasă şi în ochii injectaţi, bovini, exoftalmici, ori în pastilele de Tusin în exces…constă în suprema încordare a buzelor, singurele trăsături mai blânde ale portretului ei…nu e nevoie să faci pe tine pentru a fi băgată în seamă, nu-i aşa? Ultima oară când am văzut-o cum plângea şi se îndopa cu dilauden, o făcea după maică-sa aşa cum un câine schiaună de dorul stăpânilor plecaţi de acasă…şi vecinii vor să-l otrăvească. Pentru că, spun ei, sunt aducători de nenorociri şi moarte…

Nici pe Mutu nu l-am mai zărit. Ştiam că el era singurul care ştia adevărul despre mine şi Cristina. Doar un fel de adevăr. Dintre mii de nuanţe… Cred că aş fi avut răbdarea şi bunăvoinţa de a-i explica realitatea. Sper ca vreodată să aibă puterea să mă ierte cumva în invidia şi logofobia lui malefică. Spun invidie, pentru că sunt convins că şi-o dorea de mult pe Cristina pentru el. Doar pentru el, deşi nu ştiu dacă a fost măcar o secundă din viaţa lui conştient de asta…sărman Salvattore, sărmană Savistă androgină? În îndârjirea lui ce mai are nevoie de dragoste? Şi când te gândeşti că îl admiram pentru asta…pentru că propriile mele slăbiciuni m-au convins să idealizez tipul soldatului universal, fără compromisuri, fără sentimente, fără ţeluri, ţinte sau idealuri…la momentul respectiv nu mi-am dat seama că, de fapt idealizez un Oblomov ce-şi freacă degetele fără încetare, iar când nu o face îşi suge degetele mari de la mâini, se leagănă în paturi ori loveşte pereţii cu pumnii. Când nu-i fagocitează, evident. Şi mai spun că logofobia lui e malefică deoarece încalcă un pilon fundamental al Universului: cosmologia creştină. Acum, dacă aş încerca să-mi imaginez satane fioroase, probabil că n-ar fi şerpi sau vrăbii. Sigur ar fi surdo-muţi. Însă, chiar şi aşa, sunt conştient că îmi va lipsi. Se va întoarce la orfelinatul lui, va mai ameninţa probabil şi pe alte fete cu cuţitul, va ajunge din nou să fie legat, şi iar se va duce, se va întoarce, nu va muri…Nu, va muri! Cine mai ştie! Cert e că, la momentul îmbarcării lui de aici, infirmiera cea slabă de înger va răsufla mai uşurată şi-şi va aştepta senectuatea (echivalentă, de cele mai multe ori cu pensia) cu seninătate. „Comunista” va rămâne încă o enigmă. În faţa mea, cel puţin în aceste trei zile cât am coabitat în Infern, ea nu şi-a dezvăluit nici o urmă de refulare, nici o nemulţumire personală, ca un fundament solid pentru comportamentul ei ulterior…sunt însă mărturii cum că intransigenţa ei este atât de ermetică, încât nimeni nu i-a putut găsi niciodată vreo fisură…

Dar totuşi în confruntarea cu ea am fost un învins şi în mod firesc am fost îngenunchiat. Am fost un învins cu propriile mele arme. Nu s-a atins nici măcar de un fir de păr de-al meu, darmite să mă mai şi înlănţuiască. Sunt convins că a avut atâta inteligenţă KGB-istă ori intuiţie diabolică încât să-şi dea seama că aş fi rezistat la chinurile fizice, şi pe deasupra i-aş fi dat şi cu tifla. A preferat să mă lase să fierb în propria-mi ură. Să privesc chinurile celorlalţi. Şi să mă-nfior. În această seară chiar ea mi-a făcut ieşirea şi mi-a pus într-un plic tratamentul de catamineză. Îmi amintesc cum l-am aruncat rânjind la prima pubelă, la gândul de a vedea faţa pe care ar fi făcut-o.

-36! Îmi pare nespus de rău că pleci…mă voi simţi atât de singură aici.

Am încercat să-i spun ceva care să o liniştească. Dar nu mi-am mai putut controla lacrimile. Erau aidoma acelor lacrimi mari, cât sâmburii de cireaşă, şi nespus de sărate de când eram ţânc şi mi se strica vreo jucărie. Am făcut stânga împrejur şi am luat-o la fugă pe coridor. Am dat însă nas în nas cu asistenta. De fapt, n-am dat nas în nas cu ea,căci priveam în jos. Cu privirea împăienjenită şi capul în pământ, i-am zărit picioarele nespus de lungi acoperite de un dres maroniu cum se deplasau ţanţoş şi ritmat. I-am privit chipul din reflex…s-a topit într-un zâmbet hâd şi acru, de Persephonă vitregită de tot ceea ce a însemnat odată pentru ea lumină, căldură şi refulările unei iubiri necesare, dar oarbe şi neîmpărtăşite…Nu ştiu ce s-a mai ales de Becali şi de Bilă…nici nu am mai apucat să-mi iau rămas – bun de la ei.

Astăzi stau şi meditez la acest bizar concurs de împrejurări ce m-au scos la lumina de după acel gard masiv de beton. Nu găsesc vreo explicaţie, semn că în relaţiile cu oamenii rămân un simplu diletant. Poate că de acolo m-a scos iubirea, sau poate tocmai faptul că n-am privit înapoi sau o minimă umbră de compasiune şi o poveste într-o lume dominată de non-limbaj şi ură! Dar esenţial e că sunt liber să hoinăresc pe trotuarele acoperite de zloată, să calc prin bălţile îngheţate, să simt în nări răsuflarea tainică a fulgilor răzleţi…e noaptea mea…paşii mei pe străzile mele…e Bucureştiul meu. Străbat în pas săltat Calea Moşilor şi mă opresc la  Obor să-mi trag sufletul. Şterg cu geaca chiciura de pe zidul de sub fereastra unui magazin de cosmetice…în stânga e gura de metrou invadată de câini înfometaţi, în dreapta zăresc arteziana în formă de păpădie metalică, iar în faţă colosul ce tronează semeţ e acum acoperit cu un strat argintiu de zăpadă. Ce contează că în vârf scrie „Samsung”? Putea să scrie întreg scenariul zăpezilor din Kilimandjaro…

                                                                                                                14 febr.

M-am trezit răcit cobză lângă o dugheană proaspăt amenanjată în care se vând pernuţe cu „love u”, ursuleţi, fundiţe, briz-brizuri. Aşa e în Vest. De Valentine’s Day se cumpără o mică atenţie persoanei iubite. Dar aici a intervenit „comunista” cu o altă lovitură de maestru: ne-a despărţit de ziua îndrăgostiţilor. Nu că ar avea vreo însemnătate aparte pentru mine, în schimb gestul contează. A tăiat cordonul ombilical dintre două existenţe pipernicite, mult prea brutal…nu înţeleg totuşi de ce judec atât de aspru o coincidenţă. În fond pot oricând să-i fac astăzi o vizită Cristinei. Dar prefer să merg mai departe. E mai bine pentru amândoi. Am stabilit că nu privesc înapoi…în fond, dacă aş privi ce aş vedea: Un amor patologic? Da! Un amor patologic! Nimeni nu-mi dă dreptul să-mi bat joc catalogându-l drept schizoid!

                                                                 ***

Cândva, în ultima clasă de liceu am deprins singur cea mai simplă definiţie a Eului. Tocmai dădusem test la psihofilozofie, iar eu, ca majoritatea băieţilor, priveam când la foaia liniată din faţa mea, când admiram pe fereastra deschisă peisajul. Era o zi foarte călduroasă de mai, pe la amiază, şi era logic că gândul nu ne mai stătea de mult la şcoală…ne era lene să copiem lecţia din carte, aşa cum o făceau câteva fete din primele bănci. Citatul dat spre comentariu se referea la Egolatrie, adică la venerarea propriei persoane şi aparţinea unui anume Dr. Mündung. Problema e că ne încurca pe toţi, astfel încât nimeni nu era în stare să scrie nici zece rânduri pe marginea subiectului. Trebuie să recunosc deschis, cu francheţe, faptul că, în liceu,  puţinele au fost momentele în care mi-a fost pusă la încercare creativitatea. Iar acesta a fost unul dintre ele. Cred că nici măcar parşivul de profesor nu era convins de marele serviciu pe care ni-l adusese. Eram învăţat cu totul alte deprinderi: să copii lungile teme de matematică înaintea orei, să am răbdare nesfârşită timp de şase ore la şcoală, să fiu cuminte – cu sensul atât de exagerat de obedient, şi să nu creez nici un gen de problemă. Şi răsplata pentru atâtea sacrificii era,  normal, trecerea neobservată prin patru ani în care au contat, hai să fim sinceri – mai mult ce am avut fiecare în picioare decât în cap. Voiam să scriu – aveam atâtea lucruri de povestit, şi căutam să o fac dozându-mi originalitatea în aşa fel încât să cern cât mai multe lucruri, pentru a nu fi prea greu digerate de către profesor. Din când în când lăsam pixul jos şi-l priveam. În acel moment mutra mucalită şi parşivă i se preschimba melodramatic într-o încordare a fălcilor de bull terrier, iar apoi într-un rânjet ritos de îndată ce plecam nasul în foaie. Scriam încordat, apăsat, cu ură, gata să-l pulverizez pe cel de la catedră, sau pe cea al cărei refuz de acum două pauze m-a făcut să mă refugiez într-un obscur colţ de şcoală, unde să morfolesc în linişte ura împotriva ei, laolaltă cu flegmele de la tutun. Nu pot fi la fel de precis precum Nabokov în combinarea perversă a relatărilor cu introspecţia. Aşa că relatez…sau îmi sondez Eul în căutare de…?

„Omul, în ciuda ipocriziilor şi a tuturor retoricilor, nu iubeşte sincer decât pe sine însuşi şi nu respectă şi nu adoră decât propriul său eu.

El se preface, de frică sau prin superstiţie, că venerează pe Dumnezeu, pe eroi, patria, Omenirea şi toate celelalte nume, istorice sau abstracte, care umplu galeriile istoriei.”

Jocul de-a trompetele.doc

Zâmbetul dumneavoastră mizerabil spune multe… „dacă demontez Eul dumneavoastră bucată cu bucată regăsesc mereu fragmente care provin din afară şi fiecăruia aş putea să le pun eticheta originii lor”. Dintotdeauna m-aţi considerat un diletant, un cirac leneş în acest sistem scolastic şi, de multe ori un bufon erostrat care încearcă să capteze atenţia mai mult decât captează melanina radiaţiile solare. Pe de o parte vă înţeleg. V-aţi format în perioada anilor 65, în care „singura proprietate incontestabilă ar fi trebuit să  vă fie Eul”. Şi sunt sigur că aţi rămas cu gândirea tot în acea perioadă, în care, sper să nu am dreptate, aţi avut de ales între oportunitatea de a munci la Canal (ceva gen Victor Petrini, şi el tot filozof) şi a-i citi pe Hesse, Kafka sau Kundera. Dacă v-aş întreba, mi-aţi răspunde inocent că, acest text al lui Pappini era considerat atunci o utopie, un SF şi luat ca atare, adică în râs. Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi delegat cu istorioare ideologic – agricole, gen „Pământ desţelenit” sau „Falnicul cârmaci”, ori că nu vă răsfăţaţi iubita din liceu cu romanticele rondeluri ale lui Maiakovski (fac o paranteză, pe mine nu mă va iubi niciodată – deşi am mers până acolo încât am considerat-o chiar ca pe Eul meu). Citiţi bine rândurile ce urmează – cred că m-am zbuciumat destul în 17 ani pentru a mai fi considerat un teribilist ori un caraghios, şi, deşi deseori sunt invidios pe programul lui Martin Eden, ori pe întregile lui liste de cuvinte agăţate într-o cămăruţă modestă, continui să cred. Şi dacă Gog afirma că „încep să cred că viaţa mea n-a fost decât o mare afacere”, eu aş spune, din contră, a mea a fost doar o bijniţă păguboasă!

Prima mea întâlnire cu mine a avut loc la zece ani. Atunci am fugit de acasă cu banii de lumină. Pur şi simplu m-am urcat în rapidul de Bucureşti. Simţeam că ceva în angrenajul meu nu mai funcţiona, aveam nevoie de o experienţă limită. Domnule profesor, dumneavoastră probabil că la acea vârstă eraţi învăţat din poala mamei, poate membră CAP, în aburul locomotivei lui Lenin ce mare onoare este să fii pionier, şef de detaşament, activist, ce sublimă este ideologia şi cum anume trebuie venerat tătuca Stalin…să continui, la acea vârstă simţeam trepidaţiile, hurducăielile şi mirosul de mahoarcă de pe culoar. Mi-era frică să circul fără bilet, întrucât şi eu am primit morală cu polonicul la vremea mea, şi simt că mai primesc şi acum în doze mici…şi factori de risc erau mulţi, ca în orice lanţ trofic: ţigani libidinoşi care fură copiii, posibilitatea de a rămâne în gară şi de a mă amesteca în tagma aurolacilor, dar, cel mai rău pentru mine ar fi fost să fiu dat în urmărire cu poză şi recompensă, ca un pechinez. Voiam să fiu demn! Şi vă mărturisesc, eram tare speriat, cred că aveam pulsul 200! Mă văd şi acum, singur pe culoar, ghemuit într-un cotlon al vagonului, sprijinit de geam, lângă un domn care fuma liniştit L&M (şi acum ţin minte, căci a aruncat pachetul gol afară) şi mă dureau testicolele enorm. Mi le ţineam cu mâna. Asta să fie oare adrenalina? Printre mulţimile de oameni care aşteptau la fiecare gară, cu sute de geamantane, genţi de voiaj şi chiar paporniţe…printre benzile de cale ferată ce se încrucişau ciudat şi corbii care croncăne sinistru în apropiere de Buzău, şi eu aproape singur pe culoar…Dumneavoastră v-aţi speria dacă aţi fi părinte? Sau deja sunteţi de mult…dacă Garp, care vorba ceea, era un tip deschis la orice îşi apăra copiii cu înverşunarea unei leoaice. Şi cu toate astea pe Walt l-a pierdut. Ştiţi, era o vorbă: cei destinaţi să moară spânzuraţi nu se îneacă! A zis-o chiar Mark Twain.

Primul lucru pe care l-am întrebat ajuns în Bucureşti: unde se află Casa Poporului? O văsusem din poze. Mi-era frică de dimensiunile ei de tarantulă gigantică. Şi, pentru prima oară în viaţa mea, n-am mai dat dovadă de infantilism: ştiam că a ajunge acolo e o dovadă de mare curaj, voiam s-o înfrunt, s-o lovesc, dacă se poate cu praştia, să o sfarm în mici bucăţele. Şi iar am gândit ca un copil. Evident că, odată ajuns la Eroilor m-am încurcat. Visul şi sforţările mele de a ajunge acolo s-au surpat brusc. Mă şi plictisisem să mai întreb trecătorii: toţi mă priveau miraţi, cu milă. Un copil singur întrebând de un colos singur. Ce poate fi mai trist? Şi aşa am ajuns în Cotroceni pentru prima oară. Am zărit de la oarecare distanţă luminile nocturnei stadionului din Parcul cu Platani…meciul începuse de câteva minute. M-am strecurat sub privirile complice şi condescendente ale unui jandarm. Poate că atunci eram mai simpatic…relatarea asta mă face să râd, deşi nu e râsul meu. Aşa am nimerit lângă Los Platanos şi trompetele lor…

Un meci anost, nesemnificativ ca spectacol, cu asistenţă modestă, dar care va rămâne mereu în conştiinţa mea: dacă vreţi, între ciocanul Supraeului şi nicovala Sinelui. Încă nu ştiam sigur dacă asist la un meci sau la un recviem…tristeţea melodiei săltăreţe reverbera peste tribunele aproape goale. Îi vedeam pe aceşti mariachi autohtoni înălţându-şi gâturile spre cer şi apăsând tastele lent, în ritmul respiraţiei greoaie şi al obrajilor umflaţi. Cranţ – cranţ, sunetul seminţelor sparte în spate, fâş – fâş, sunet de alte pungi desfăcute, ţipetele fotbaliştilor, ce ajungeau până la mine. Şi totul pe fondul asigurat de oamenii cu pălăriile ţuguiate. Atunci mi-am dorit o trompetă. Sau măcar un corn englezesc. Cu timpul, speranţele mele s-au mai diminuat…încât am ajuns să-mi doresc o portavoce…dar acele acorduri de trompetă vulgară mi-fa-mi-fa-sol-mi-fa-sol-mi-fa-la mă urmăresc şi acum…probabil pentru totdeauna…

Nu ştiu de ce vă spun dumneavoastră toate astea. Dumneavoastră n-aţi trăit aceşti ani la intensitatea la care am trăit-o eu. Nu merită să vă faceţi griji, pentru că eu n-am învăţat aproape nimic, şi nici să vă simţiţi mândru sau onorat în vreun fel. E vorba de funcţia catarhică a limbajului. La câte am văzut, orice idee  proprie nu mi se pare decât un ecou, iar orice gest de-al meu un plagiat papagalicesc. Poate că am fost prea dur, dar deşi nu vă cunosc deloc trebuia să-mi descarc nervii pe foaie. S-a acumulat prea multă lavă, ca în Antichitate în Santorin, Etna şi Pompei. Şi mai e ceva: deja mi-aţi pus o etichetă, n-are rost să încercaţi s-o scoateţi, oferindu-mi sfaturi. MI-A AJUNS! Bine că sunteţi un apologet al egolatriei, mai nou. Vedeţi, asta se întâmplă când pui pe cineva pe soclu…Închei aici. Şi-mi bat joc de tine, boule din nou! Cine zicea că îţi voi preda lucrarea? Cine spune că n-am curaj să te înjur în faţă, diletant ignorant, semidoct fanfaron! Dar lucrarea asta tu n-o vei păpa în veci…şi-acum să-mi fac un proces de conştiinţă referitor la cauzele nervozităţii mele…

Stenogramă.doc

Acum două pauze. Dialog Eul meu – Ea (sunet de trompetă ruginită, frânturi de propoziţii fără legătură între ele)

-Ştii de ce am venit, nu? Ce-ţi spune intuiţia?

-…

Închid ochii…îmi vine în minte chipul tău…eşti aşa de frumoasă…atât de pură…la ora asta îţi văd ochii mai clar ca oricând…după ce i-am privit aşa mai mult de 10 minute, paradoxal, nu pot să-i descriu! Şi din nou a intuit perfect…şi-a dat seama că voi scrie despre Ea…

-Motivul e unul doar aparent tehnic. Vreau să scriu despre tine. Doar despre tine. Reprezinţi enorm pentru mine, încă din clipa în care mi-am aţintit privirea asupra ta. Mai ştii, cum priveai atât de frumos, apoi îţi ascundeai ochii în carte…

-Sentimentele mele sunt incerte…nu m-am gândit serios…momentan rămân la concluzia că între noi nu poate fi decât o relaţie de prietenie…dacă asta te avantajează…

-Nu există cale de mijloc: alegi ori iubirea mea, ori ura mea profundă…dacă o alegi pe ultima, asta denotă că eşti foarte rea…din nou dragostea e meci…din nou mi-e silă să gândesc aşa…

-În ziua de astăzi nu mai are rost să mai ai inimă care să bată pentru ceva…

-Atunci cine e pesimist? Cum vezi tu fericirea? Răspunde…

-Toţi suntem predestinaţi ca să fim fericiţi. Important e să ştim unde să găsim fericirea şi să o culegem din toate lucrurile, indiferent cât de mici ar fi ele…

-Lasă-mă cu filozofia Zen. Lămureşte-mă tu că nu te merit…Aşa e! Am cauzat prea multă suferinţă în jur. Acum plătesc. În Univers trebuie să existe un echilibru.

-Eu cred că eşti prea tânăr ca să gândeşti aşa pesimist. Priveşte viitorul cu încredere. El îţi va da răspunsuri la toate frământările tale.

-Crezi că ar mai exista un viitor fără tine. Nu-ţi cer să mă iubeşti, ştiu că nu poţi face asta, nu vreau să te oblig, să te şantajez, să-ţi impun şi să te fac să suferi. M-aş simţi mult mai bine dacă aş putea, dar nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să generez atâta frumos cât ai putut tu să-mi oferi prin simpla ta trăsătură de a fi…

-Orişicum, am reuşit să te scot din temniţa în care te izolaseşi singur, pe nedrept.

-De unde ştii că n-a fost pe nedrept…ai vreun indiciu?

-Nu ştii să trăieşti clipa. Te laşi dus de val…

-Mă las dus de val mult prea mult…ce contează dacă dau colţul mâine sau peste 50 de ani? Poate în Laos, sau în Peru sau în Feroe cineva se va naşte în momentul meu final…în care voi cânta cel mai frumos, ca pasărea spin…

-După colţ e necunoscutul, dorit şi explorat, care stimulează imaginaţia, gândurile şi simţurile…

-Ce metaforică eşti…Vreau şi eu un bilet spre lumea ta, de după colţ (adică thanatică)!

-Nu am bilete de vânzare spre lumea mea…biletul spre lumea mea nu se câştigă, nu se cumpără, nu se câştigă la tombolă…

-Extraterestro, te iubesc…

-„Nu suntem niciodată, nici măcar un minut conştienţi de conţinutul pretinsei şi ipoteticei noastre gândiri.” Sunt atâtea fete pe lume…

Şi în felul ăsta a trecut o săptămână, două, trei, ani şi ani scurşi. Şi am învăţat că nu pot reconstrui prin crochiuri ceea ce natura şi-a dat silinţa într-un fel atât de pur…e ca şi cum m-aş juca pe plajă cu lopăţele şi căldăruşe pentru ca în final să-mi admir opera extatic: „Da! Am portretizat Altamira sau Mont St. Michel. Ce mare creator sunt!”. Aşa e şi cu tine: orice încercare de a te portretiza (în modul cel mai obiectiv, adică 0% condiment) e din faşă compromisă. Şi ştii de ce?

Pentru că şi tu eşti o stare. Mai exact reprezinţi puritatea cizelată, fără nimic vulgar, fără nimic ţipător, fără nimic persistent, şi al cărei parfum se vede ca un parfum din alte sfere (uite, observi ce sinestezie prost inspirată…, trece-o la capitolul aprecieri negative despre persoana mea).

Pentru că tu nu reprezinţi fata din dreapta din ultima bancă de la uşă de la clasa din mijloc de la etajul 3 din liceul ăla din centrul oraşului din nord-estul ţării din sud-estul continentului cel mai mic din emisfera nordică a planetei cea mai albastră a unui sistem solar ce gravitează în jurul stelei medii dintr-o galaxie spirală situată în braţul nu ştiu mai care a nebuloasei gazoase ce numără cam 15 miliarde de ani de la formarea sa…nu eşti aia…dacă aş fi crud, aşa cum tu ai fost, trebuie să recunosc,de puţine dăţi, ar trebui să te iert, dar să nu te uit niciodată…şi acum, după mulţi mulţi ani încă îţi mai am în telefon vechiul tău număr; tehnologia a evoluat mult între timp, dat tu, ca fiinţă continui să stăruieşti în mintea mea. În momentele în care sunt singur, doar cu întreaga mea conştiinţă, fac ceea ce ştiu mai bine: adun cifrele unui număr: îmi iese 30! Cifra 3 se ştie că e divină, nu? Ştiu că nu pot da cu zaruri măsluite gherlă de două ori consecutiv. Dar în cazul de faţă am avut un mare nenoroc! Sper să mă bage ăştia la puşcărie. Doar aşa vor fi toate şansele ca la adunare, din numărul tău de telefon să iasă 31 sau 29!

                                                                       ***

-         3ДpáBcTByĤ ! cПàcĤδo. Дo cBнДáHня!

Cele câteva zile petrecute pe insula Vranghel m-au determinat să învăţ un minim de cuvinte pentru a mă putea descurca printre excavatoare de petrol şi braconierii de foci. Dar nici în acest exil autoimpus nu am avut parte de linişte: Iuri îmi adusese o telegramă…

               Dragă John,

Zilele astea te-am căutat în draci. Recunosc, ştii foarte bine să te ascunzi… Îmi pare rău să-ţi întrerup ciudata ta vilegiatură într-un mod atât de brutal. Wake up! Scenariul trebuie prezentat într-o săptămână, altfel suntem în pericol să nu mai prindem festivalul!

                                                                                  Adelina

PS Parcă era vorba să-mi demonstrez ceva ştiinţific! Să ştii că n-am uitat!

Am sărit ca ars! Un moment din acela în care mi-aş fi dorit ca pământul să se deschidă şi să mă înghită. M-am apucat de lucrat la câteva cadre, destul de sumar, umplând din zece în zece minute paharul cu vodkă şi aruncându-l peste cap…sunt răcit cobză, iar anul acesta vara se anunţă mai friguroasă ca în alţi ani…mi-aş fi dorit mult să zăresc gâsca cu zgardă, un exemplar destul de rar, de altfel. După amiază sunt invitat la Iuri. Mergem să căutăm mamuţi congelaţi între gheţurile din larg. E atât de palpitant, n-am nici o tragere de inimă să scriu scenarii pentru thrillerele ăstora. Dar trebuie…mă mint singur, la fel ca în liceu, când îmi propuneam să învăţ. Acum sunt într-un avanpost de la capătul lumii…dar am rămas acelaşi chiulangiu. Hmm!

Buburuzele – scenariu

Cadrul1: (helicopter 60 m) trans fronton Traffo 6800, 7 seara (chroma) parc botanic al unei comunităţi locale, luna mai, eflorescenţă controlată, alee cu pavele pe care aleargă 5 copii (3 băieţi, 2 fete) în vârstă de 4-7 ani, însoţiţi de părinţi sau bunici. Copiii sunt îmbrăcaţi potrivit, băieţii poartă şăpcuţe, iar fetiţele fundiţe în culori vii şi pălăriuţe. Din spatele lor apare un puşti de 5 ani, mers săltat-alergat, pantaloni scurţi, tuns nr. 1, fără şăpcuţă, genunchi şi coate julite, adidaşi desprinşi în vârfuri. (către grip – doly grip sady 1-2) 2.5+ 1 sec

Contraplonjeu

Cadrul 2:  plan detaliu figură – obraji bucălaţi, pomeţii uşor înroşiţi de efort, gură întredeschisă, un singur dinte în faţă, ochi căprui, sprâncene uşor ciufulite, stop cadru pe aluniţa de pe obrazul drept (0.4 sec)

Cadrul 3: buburuză inocentă (coccinella septempunctata) urcându-se pe un fir de iarbă de lângă piciorul gros cu varice al unei femei în vârstă şi între două landouri. Zoom 10x DIGI 1 CCD

Mă opresc aici. Pur şi simplu mă părăseşte imaginaţia. Întotdeauna în astfel de cazuri mă întorc la Pendul. Îl iau oriunde merg. E, dacă vreţi un fel de Biblie pentru mine. Trec printr-o perioadă nefastă ca artist. Cred că mă aflu, ca de atâtea ori în Tiferet. E sefirahul care schimbă de regulă ceva…Cel puţin, trăiesc cu speranţa că va surveni ceva foarte fericit în existenţa mea. Poate că „Buburuzele”. Sunt conştient că trebuie să spun povestea, pentru ca povestea să fie penetrantă în toate cele trei forme ale conştiinţei, să poată în sfârşi ieşi dintr-un imaginar colectiv…

Pe plajă s-au adunat câţiva pui de morsă ce se tăvălesc la soare. Cred că am zărit deasupra mea vreun ploier cenuşiu. În schimb gâsca cu zgardă nu s-a arătat…dincolo de gheţuri, relieful capătă luciu. Pietrele strălucesc…poate că acum îşi trăiesc marea lor ocazie…şi pentru mine e o ocazie bună pentru a savura o ciocolată. Pentru că ştiu că o merit…am rămas pofticios ca un copil. Dar un copil ingenios!

La orizont, după ultimul excavator soarele arctic îşi arată în sfârşit dinţii palizi…mă trec fiori pe şira spinării. Şi deasupra gheţarului zăresc ca o părere păsărea mult căutată…

Superbă!